Este necesar să facem următoarea demarcație conceptuală. Wage-led growth se înscrie în pachetul de politici imaginate ca soluție pentru scoaterea economiei dintr-o criză, se referă la măsuri cu impact pe termen scurt asupra PIB. Pe de altă parte, dezvoltarea economică presupune o viziune de lungă durată asupra dinamicii economice, o atenție acordată factorilor fundamentali care determină creșterea cantitații de bunuri și servicii disponibile în societate; aceștia sunt acumularea de capital (deci o rată înaltă a economisirii) și un cadru instituțional favorabil alocării acestui capital în investiții inteligente și eficiente (instituții de piață).

Prin urmare, putem spune răspicat că nu există țări care s-au dezvoltat pe baza stimulării consumului, deoarece din principiu, o asemenea stimulare imprimă efecte tranzitorii asupra economiei, ba mai mult, este contraproductivă pe termen lung. O țară nu poate niciodată să consume mai mult decât produce – abstracție făcând de consumul pe datorie. O vreme putem trăi cu iluzia creșterii bunăstării, dar fără acumulare de capital vom vedea curând cum salariile mari nu au acoperire în mărfuri și servicii; putem fi toți milionari într-o țară fără drumuri și cu școli care se prăbușesc peste copii – istoria este plină de astfel de cazuri.

Creșterea prețurilor este rezultatul inevitabil al stimulării consumului; cu cât veniturile monetare sunt mai mari, cu atât cererea nominală este mai mare, cu atât prețurile cresc, ceea ce înseamnă erodarea puterii de cumpărare a monedei. Drumul pe care ar trebui să mergem este stimularea producției, singura de natură să sporească în mod durabil bunăstarea generală. Însă producția are la bază capitalul și investiții eficiente. Stimularea acumulării de capital se poate face doar prin facilitarea afacerilor, reducerea poverii birocratice și a fiscalității la nivelul economiilor aflate pe același palier de dezvoltare cu România.

Termenul „sustenabil” are aici în mod clar o semnificație politică. Din perspectivă economică creșterea artificială (politică) a consumului nu este niciodată sustenabilă. Din perspectivă politică, ea este atât de sustenabilă pe cât doresc guvernanții. De exemplu, în Zimbabwe sau Venezuela, guvernele au accelerat inflația până la niveluri astronomice, ceea ce, desigur, a provocat un colaps economic abisal.

 

Până la urmă, se pune întrebarea, cine plătește pentru politica de stimulare a consumului? Cineva trebuie să plătească pentru creșterile de salarii și de pensii. Cineva întotdeauna va plăti, fie prin rate mai mari la credite, fie prin devalorizarea economiilor din bancă, fie prin scăderea consumului din cauza inflației. Stimularea artificială a consumului este sustenabilă atât timp cât oamenii nu îi înțeleg costurile, uneori poate să dureze mai mult, alteori mai puțin. După Revoluție, prin 1990-1993, bunicilor mei le-au trebuit ani de zile să priceapă că sunt expropriați prin inflație și, când s-au trezit, după vreo 3 ani, era foarte târziu, își pierduseră deja aproape toate economiile din bănci. În toți acești ani cineva a fost stimulat să consume pe spinarea bunicilor mei.

Te-ar putea interesa și: