Pe o piaţă dominată de cei doi mari distribuitori de gaze naturale E.ON Gas România (fostul Distrigaz Nord) şi Gaz de France (Distrigaz Sud), 32 de firme se bat pe o feliuţă de 6%. Una care aduce bani frumoşi traderilor care au învăţat businessul şi uitându-se peste gard, în curtea „băieţilor“ de pe piaţa energiei electrice.
Băsescu. Tăriceanu. Politicieni. Electricitate. Băieţi deştepţi. Decorul unei piese care se joacă de ceva vreme la vârfurile puterii şi ai cărei spectatori sunt consumatorii, pentru care liberalizarea nu se traduce decât prin scumpiri şi conflicte. Preşedintele Băsescu a acuzat relaţiile de tip „mafiot“ din sistemul distribuţiei şi furnizării energiei electrice şi a ajuns, la rândul său, să dea explicaţii pentru businessurile apropiaţilor. Iar apoi, degeaba vuieşte presa despre conexiunile dubioase ale unor politicieni cu mediul de afaceri din domeniul energetic. Ele rămân. Şi continuă să adauge multe zerouri la profiturile firmelor implicate. Însă, în timp ce ochii tuturor sunt îndreptaţi spre cei care fac averi fabuloase din electricitate, o altă categorie de „băieţi deştepţi“ îşi văd liniştiţi de treabă pe… piaţa gazelor, şi ea în curs de liberalizare totală. Circuitul banilor prin conductele de gaz porneşte de la producători sau importatori şi ajunge, prin transportator, la distribuitori şi mai departe, după posibilităţi, la furnizori. În total, o piaţă care în anul 2006 a atins o valoare de aproximativ cinci miliarde de euro şi volume ce depăşesc 17 miliarde de metri cubi. Din această cantitate, 12,07 miliarde de metri cubi reprezintă producţia internă de gaze, iar restul provine din import. Motivele pentru care România importă aşa de mult? „Gazele sunt o sursă de energie neregenerabilă. Din cauza consumului natural din rezerve naţionale, producţia este într-un oarecare declin. Apoi importăm pentru că consumăm mai mult decât producem“, explică Gabriel Sîrbu, director general al Departamentului Preţuri şi Tarife, Reglementări Comerciale, Protecţia Consumatorului din cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale (ANRGN).
Început acum şase ani, procesul de liberalizare a pieţei de gaze este aproape de final. Totuşi, realitatea este diferită de ceea ce arată statisticile ANRGN. „Există două niveluri de liberalizare: unul declarat şi unul efectiv, pentru că nicăieri în lume între ceea ce s-a spus ca fiind declarat şi ceea ce este efectiv nu există egalitate. În prezent, noi am declarat eligibilă toată piaţa non-casnică, ceea ce este echivalent cu o deschidere a pieţei de 78-80%. În realitate, deschiderea efectivă este de 55%“, explică Sîrbu. De la 1 iulie, toţi consumatorii vor deveni eligibili, adică vor putea alege cui să plătească factura de gaze. În acelaşi timp, firmele mari, cu peste 100.000 de clienţi, Distrigaz Sud şi E.ON Gaz, sunt obligate să îşi separe activităţile de distribuţie de cele de furnizare. Toate acestea ar trebui să aibă menirea de a crea concurenţă pe o piaţă, până nu de mult oligopol, iar businessurile din domeniul gazelor să devină relativ accesibile pentru toată lumea. Însă, pentru unii, această piaţă este deja un loc al afacerilor bune. Dacă în 2000 existau doar doi distribuitori şi trei furnizori licenţiaţi, în prezent, există nu mai puţin de 33 de distribuitori şi 77 de furnizori (cu menţiunea că printre furnizori îi găsim pe absolut toţi distribuitorii). Cu alte cuvinte, oportunitatea de câştig din comerţul cu gaze a fost resimţită din plin în ultimii şapte ani. Dar cum fac bani distribuitorii sau furnizorii? Primii trebuie să obţină concesiunea unei localităţi şi, prin contract, se obligă să construiască o reţea de distribuţie. În acelaşi timp, aceştia au şi licenţă de furnizare, adică au dreptul să vândă gaze. Pe de altă parte, absolut orice furnizor, indiferent dacă este sau nu distribuitor, are posibilitatea să cumpere gaze de unde vrea (de la producător, distribuitor sau de la alţi furnizori) şi să vândă atât pe piaţa liberă, cât şi pe cea reglementată. Însă, înainte este condiţionat de obţinerea licenţei şi automat de dovada existenţei unei surse de la care se poate aproviziona cu gaze. Profiturile variază de la caz la caz, dar, în mare, indiferent cu cine alege furnizorul să încheie contractul, în preţul final intră şi costurile de înmagazinare, de transport şi de distribuţie. De exemplu, un furnizor poate să aleagă un producător şi să încheie un contract direct cu acesta. Atunci, el va trebui să plătească şapte euro transportatorului (Transgaz), 35-40 de euro pentru înmagazinare (dacă este cazul), în medie 50 de euro pentru distribuţie la consumatorii industriali şi 75-80 de euro pentru cei casnici. Iar la toate acestea, se mai adaugă desigur profitul furnizorului, decent la o primă vedere. „Grosso modo, marja de furnizare este undeva pe la 3-5 dolari pe mia de metri cubi pentru consumatorii industriali şi 10-15 dolari pe mia de metri cubi în cazul celor casnici“, adaugă Gabriel Sîrbu.
Libertate condiţionată
«Ce se poate liberaliza este comerţul cu gaze. Ce nu se poate liberaliza sunt serviciile legate de reţele, datorită naturii lor economice de monopoluri naturale (…) şi atunci, ca să permiţi concurenţa, apelezi la reglementarea acestui monopol.»
Gabriel Sîrbu, director general Preţuri şi Tarife ANRGN
Producătorii aşteaptă profituri şi mai mari
PROFIT Potrivit lui Gabriel Sîrbu, directorul general al Departamentului Preţuri şi Tarife din cadrul ANRGN, costurile de extracţie variază în jurul a 60 de dolari pe mia de metri cubi. Producătorul vinde mai departe cu 157,8 dolari. Costul de transport este de aproximativ şapte euro pe mia de metri cubi, iar costul de înmagazinare variază între 35 şi 40 de euro.
ALINIERE Până la sfârşitul anului viitor, preţul gazului din producţia internă va trebui să se alinieze preţului celui de import. Acest lucru se traduce printr-o scumpire a gazului din producţia internă cu 100%, până în jurul a 300 de dolari pe mia de metri cubi. Ceea ce ar echivala, pentru Romgaz, Petrom, Amromco, Aurelian Gas&Oil, Toreador şi Wintershall Mediaş cu o majorare a profitului.
La gaze se pricepe toată lumea
Pe piaţa românească a gazelor au intrat tot felul de firme, cu domenii de activitate dintre cele mai diverse – de la intermedieri în comerţul cu material lemnos până la vânzarea de vinuri sau componente pentru calculatoare.
Dar cine sunt jucătorii din spatele milioanelor de euro care „se plimbă“ în acest sector? Capital a încercat să afle răspunsul la faţa locului, alegând să meargă la sediile a trei firme de pe lista furnizată de ANRGN. La BERG Sistem Gaz, cu sediul în Bucureşti, pe bulevardul Ferdinand nr. 59, parter, am descoperit o clinică stomatologică ai cărei angajaţi ne-au spus că au închiriat sediul.
Contactat telefonic, directorul firmei, Răsvan Enache, a explicat că are punct de lucru în judeţul Maramureş şi că sediul din Bucureşti s-ar afla la etaj, nu cum figurează la Ministerul Finanţelor. La etaj, o uşă închisă în care se află îndesată o factură neplătită…la gaze.
Continuăm periplul. Euro Seven Industry are sediul pe strada Horaţiu, la numărul 11, undeva pe lângă piaţa Matache. Pe o plăcuţă de lângă soneria de la adresa căutată scrie Jin Dali Wood Impex LTD, nume care nu se regăseşte în evidenţele autorităţilor române. Dar, la urma urmei, şi această casă are etaj… În schimb, la MM Data, în apartamentul 51 de la etajul 8 al unui bloc de pe strada Vasile Lăţea, nu este nimeni. Probabil am ajuns după ce încheierea programului.
După cum se vede, există multe semne de întrebare, şi prea puţine răspunsuri. Unii, iar aici este cazul marilor combinate chimice, au ajuns furnizori de gaze pentru că au rămas cu surplusuri la cantităţile de gaze contractate şi au considerat că le pot valorifica prin revânzare. Alţii au văzut profitabilitatea domeniului şi încearcă să se extindă. Este cazul controversatei companii Energy Holding, care de curând a obţinut licenţa de furnizare de gaze naturale. „Acţionarul majoritar – Société Bancaire Privée din Geneva – doreşte ca Energy Holding să intre şi pe piaţa gazelor naturale (…), iar în perioada următoare se va stabili o strategie pentru dezvoltarea activităţilor pe această piaţă“, precizează Cristina Trefaş, PR manager al companiei.
Afacerile din sectorul energiei sunt pline de încrengături. „Borcanul cu miere este, cum să spun…iei marfa, vinzi marfa. Dacă iei de la producător, negociezi volume mari şi la volume foarte mari funcţionează regula discountului“, spune fostul ministru al economiei, conservatorul Codruţ Şereş.
Numele a doi dintre foştii săi subordonaţi, Dan Victor Alesandru (acţionar Vital Gaz) şi Corneliu Condrea (al cărui fiu a deţinut acţiuni la Otto Gaz) au fost vehiculate de presă ca fiind implicate în afaceri cu gaze. „În ianuarie 2005, firma Vital Gaz, condusă de omul de afaceri Dan Victor Alesandru, a primit un contract de 9,39 miliarde de lei de la Romgaz. La trei zile după semnarea acestui contract, Alesandru a fost numit secretar de stat pe energie în MEC“, susţine Mugur Ciuvică, şeful Grupului de Investigaţii Politice (GIP). Dan Victor Alesandru deţine puţin peste trei procente din acţiunile firmei Vital Gaz. La sfârşitul săptămânii trecute, Vital Gaz a fost preluată de Distrigaz Sud. Vital Gaz a înregistrat în 2006 o cifră de afaceri de aproximativ nouă milioane de euro şi a vândut 22 de milioane de metri cubi de gaz.
Ecuaţia profitului
«Activitatea de furnizare şi distribuţie a gazelor naturale este rentabilă. Asta, cu condiţia de a atinge un număr minim de consumatori, respectiv de cantităţi distribuite sau furnizate, corelat cu nivelul scăzut al cheltuielilor de exploatare.»
Augustin Oprea, director general Congaz
Intermediarii gazului rusesc, protejaţi de «coconul» contractelor
România nu îşi acoperă necesarul de gaze din producţia internă şi este nevoită să apeleze la importuri. Firmele care intermediază contractele pentru gazul rusesc – Wintershall, Imex Oil şi Gazexport – revin periodic în atenţia publică, dar nici unul dintre scandalurile din ultima vreme nu a reuşit să risipească secretomania din jurul comisioanelor pe care şi le adjudecă din această afacere.
Din totalul consumului de gaze naturale, estimat la 17 miliarde de metri cubi în 2006, România a importat aproximativ 30%. În acelaşi an, preţul mediu de import al gazului a consemnat o creştere de 12,4%, ajungând la valoarea de 294,04 dolari pe mia de metri cubi. Cel mai mare importator de gaze a fost E.ON Gaz România, care a realizat 26,76% din importuri şi care are contracte de achiziţii a gazelor naturale din surse din import valabile până în 2011. În afară de gazele din import, compania vizează şi încheierea de noi contracte cu producătorii interni. „E.ON Gaz România este deja în negocieri cu Romgaz şi Petrom pentru semnarea de noi contracte, deoarece acordurile pentru sursele actuale de gaze au expirat la sfârşitul lunii martie“, au spus reprezentanţii Departamentului de Comunicare Externă al companiei. E.ON Gaz a înregistrat în 2006 o cifră de afaceri de peste 700 de milioane de euro şi, potrivit companiei, un profit net „pozitiv“, dar care nu acoperă pierderile suferite în 2005. Urmează compania Distrigaz Sud, cu licenţe în 18 judeţe şi în dreptul căreia figurează 30,59% din importurile totale de gaze. Romgaz, cel mai mare producător intern, ocupă cea de-a treia poziţie în topul importatorilor.
Societatea a furnizat în 2006 peste şapte milioane de metri cubi de gaze, din care 13,65% au reprezentat importuri, procentaj care echivalează cu 13,87% din importuri. Anul trecut, cifra de afaceri a Romgaz s-a ridicat la peste 800 de milioane de euro, iar profitul brut, la 170 de milioane de euro. Alţi importatori care în anul 2006 au avut cote semnificative în importurile României de gaze sunt WIEE România (11,19%), Electrocentrale Bucureşti (11,09%), Transgaz (2,77%), Termoelectrica (2,07), EGL Gas&Power (1,33%) şi Alpha Metal (cotă de 0,33%).
Click pe imagine pentru versiunea marita.
