Cu ani în urmă, Alexis Tsipras, liderul coaliției stângii radicale din Grecia, m-a surprins cu o întrebare. „Aici, în SUA, de ce nu aveți fenomenul de a da mită?”, m-a întrebat cel care avea să devină curând premier, în timp ce luam împreună micul dejun la New York.

Exemple relevante din Europa

Subiectul conversației noastre era sănătatea. Grecia are un sistem public de sănătate care, în teorie, le garantează tuturor cetățenilor accesul la tratamentul medical de care au nevoie.

Practica, însă, e o cu totul altă chestiune. Pacienții din spitalele publice elene, mi-a explicat Tsipras, trebuie mai întâi să-i strecoare medicului „un plic cu o anumită sumă de bani” înainte de a se putea aștepta să fie tratați. Guvernul, a adăugat el, a optat să-i plătească insuficient pe medici și apoi s-a făcut că nu vede când ei își rotunjesc veniturile prin mită.

Dacă privim mai cu atenție orice țară, ori localitate în care guvernul oferă servicii (chipurile) gratuite sau masiv subvenționate, vom descoperi că de obicei există și un clenci.

Creșele subvenționate ale Franței sunt, conform opiniei unanime, excelente pentru părinții care muncesc și își pot lăsa copiii acolo. Numai că ele suferă de o penurie perpetuă de locuri libere. În Suedia există o serie de legi care îi protejează pe chiriași de chiriile excesiv de mari. Numai că timpul de așteptare pentru un apartament poate să se întindă și până la 20 de ani, potrivit nytimes.com.

În Regatul Unit, Sistemul Național de Sănătate constituie motiv de mândrie națională. Numai că, încă de dinainte de pandemie, unul din șase pacienți se confrunta cu timpi de așteptare chiar și de peste 18 săptămâni pentru tratamente de rutină.

Cheltuielile uriaşe plănuite de preşedintele Joe Biden

Merită să medităm la aceste exemple acum, când președintele Biden trasează un curs spre cea mai mare expansiune a guvernului de după Marea Societate a lui Lyndon Johnson (lansat în 1964, acest set de programe socio-economice urmărea eradicarea sărăciei și a rasismului – n.red.).

După ce a promulgat în martie o lege pentru un fond de redresare post-pandemie de 1,9 trilioane de dolari și după ce a propus în aprilie un buget discreționar de 1,5 trilioane de dolari (o creștere cu 16% față de acest an, pe lângă cheltuielile obligatorii de 3 trilioane de dolari cu programe precum Medicare și Medicaid), președintele mai vrea și încă 2,3 trilioane pentru infrastructură, plus alte 1,8 trilioane pentru noi programe sociale.

Ceea ce înseamnă un total de 7,5 trilioane, cheltuieli discreționare. Pentru a așeza cifra în context, ajustând suma pentru inflație, am cheltuit 4,1 trilioane de dolari în decurs de aproape patru ani pentru a câștiga al doilea război mondial.

Ce va primi America în schimbul acestor bani? Progresiștii pariază că e vorba de lucruri pe care americanii le plac și pe care vor dori să le păstreze, cum ar fi învățământ preșcolar gratuit universal și concedii plătite pentru părinții cu copii mici. Progresiștii pariază de asemenea că pe americani nu-i va deranja că personaje din toată lumea precum Jeff Bezos și Elon Musk vor plăti pentru toate acestea.

Poate că aceste pariuri vor da roade. Iar conservatorii ar fi proști să ignore simpla atracție politică a propunerii progresiste. Dar mai înainte ca SUA să efectueze acest salt spre un stat al bunăstării sociale în toată regula, moderații din Congres – cum ar fi senatorul Joe Manchin sau reprezentantul Jim Costa – ar trebui să întrebe: care-i șpilul?

Cheltuielile guvernamentale masive au costuri ascunse pe care e dificil să le surprindem

Nu se pune problema că nu ar merita să avem lucrurile pe care le dorește Joe Biden. Multe dintre ele chiar merită. Nici cheltuielile colosale nu constituie principala problemă. Pentru lucruri bune chiar merită să plătești. Iar republicanii au pe subiectul deficitului bugetar tot atâta credibilitate cât au și în privința moralității demnitarilor.

Adevăratul clenci este acela că cheltuielile guvernamentale masive au costuri ascunse pe care e dificil să le surprindem doar prin intermediul cifrelor.

Să ne mai uităm încă o dată la Europa. Oare de ce în UE cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea sunt veșnic în urma celor americane, pentru a nu mai pomeni de cele ale unor țări precum Japonia sau Coreea de Sud? Poate că din același motiv pentru care statele europene nu-și pot acoperi în mod adecvat nici necesitățile militare: cheltuielile obligatorii cu prioritatea bunăstării sociale tind să strâmtoreze bugetul discreționar.

De ce mediul firmelor tehnologice de tip „start-up” din Europa a rămas atât de remarcabil (cu câteva excepții la fel de remarcabile) în urma concurenței sale din SUA și Asia? Poate că din același motiv pentru care procentul ce-i revine Europei din economia globală s-a diminuat continuu, în ciuda deceniilor de pace și de integrare economică: sistemele ample de protecție socială vin în mod tipic la pachet cu evitarea asumării de riscuri și cu atenuarea dinamismului economic.

Și de ce este Franța – care, potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, cheltuie cu asistența socială mai mult decât oricare altă țară dezvoltată – un loc atât de nefericit, cu șomaj inflamat cronic, veșnice tulburări sindicale, un exod al creierelor persistând de decenii, extremism politic în ascensiune, un impozit pentru bogați care a eșuat și un sistem medical care ajunsese în pragul colapsului cu mult înainte ca pandemia să lovească?

America se poate preschimba într-un loc mai bun și mai blând al declinului permanent

Răspunsul este fără îndoială unul complex. Dar oricine pretinde că cheltuielile guvernamentale masive pe priorități sociale ne vor duce în Tărâmul Fericirii ar trebui să examineze modelul francez dincolo de referirile superficiale la joie de vivre.

În discursul său din Congres, președintele și-a prezentat planul pentru piața muncii ca pe o „investiție în America însăși, una care nu se poate face decât o dată la o generație”. O parte din ceea ce oferă el va fi apreciată de public, iar o mare parte din ce oferă va fi apreciată de toate grupurile de interese economice care vor avea de beneficiat de pe urma deschiderii robinetelor cu bani publici.

Însă investiții precum acestea, odată făcute, nu mai sunt aproape niciodată sistate. Cheltuielile vor deveni permanente. Dincolo de costurile colosale, Congresul ar trebui să chibzuiască foarte atent la clenciul real: preschimbarea Americii într-un loc mai bun și mai blând al declinului permanent.