De aproape trei luni de zile, Departamentul pentru proiecte de infrastructură şi investiţii străine, condus de ministrul Dan Şova, a iniţiat un proiect de lege prin care aduce mai multe schimbări la legea care vizează parteneriatul public privat.  
‘Dacă în urmă cu 10 – 12 ani parteneriatul public privat părea un moft şi era cerut de mediul privat, acum este un pic invers. Este, în opinia noastră, cam ultimul tren pe care îl mai are statul la dispoziţie ca să finanţeze sau să opereze servicii. Să facă şcoli, spitale, autostrăzi, aeroporturi, tot ce ne putem imagina noi”, a subliniat avocatul Daniel Ştefănică, într-o dezbatere privind modificările legislative ce vor fi aduse legislaţiei privind PPP.

În opinia reprezentanţilor firmei de avocatură Grigorescu Ştefănică, modificarea corectă a legislaţiei privind parteneriatele public private ar permite României să atragă investiţii şi să dezvolte proiectele de interes public de care are nevoie, în sistem de management privat, în condiţiile unei concurenţe tot mai mari pentru atragerea de finanţare între ţările europene, asigurând totodată şi o dinamizare a vieţii economice. ‘Dacă ne întoarcem în 2001, când a apărut prima ordonanţă despre PPP – la vremea aia, când se vorbea despre PPP se vorbea la presiunea mediului privat, adică era un lobby. Toată lumea făcea lobby pentru a impune în România PPP-ul. În momentul ăsta, este un pic invers. Autorităţile statului sunt nevoite să apeleze la treaba asta. Fie nu mai ai fonduri să finanţezi lucrări publice, fie nu mai ai resurse, know-how sau capacitatea să administrezi servicii publice. În momentul în care nu ajungi să pui în funcţiune un PPP pentru un serviciu sau pentru nişte lucrări care cad în parohia ta, s-ar putea să nu mai ai de lucru. Acum, toată promovarea asta care se face pentru PPP vine din partea statului. E o mică schimbare de abordare. Lucrul acesta nu se întâmplă pentru că faci o favoare mediului privat, pentru că vrei să te împrieteneşti cu investitorii, ci este un must: trebuie să îl faci”, a spus avocatul Daniel Ştefănică, membru al casei de avocatură, citat de Agerpres.

Potrivit lui, implementarea unui parteneriat public privat depinde de mai multe elemente. Pe de-o parte, trebuie alese bine proiectele, iar pe de altă parte contractele trebuie bine negociate – când plăteşti, ce plăteşti, cum îl verifici, cum îl depunctezi. De asemenea, studiul de fezabilitate nu trebuie să lipsească şi trebuie găsită finanţarea.

La rândul său, avocatul Alexandru Ursu, membru al casei de avocatură Grigorescu Ştefănică, a precizat că Uniunea Europeană susţine PPP-ul, în condiţiile în care statele sunt încurajate să găsească soluţii de combinare a fondurilor europene cu alte fonduri publice şi private în cadrul parteneriatelor public private. ‘Tendinţa asta vine de la nivelul UE, pentru că, şi prin tratatul bugetar, şi prin noul regulament financiar, care urmează să reglementeze mai clar cum anume se va cheltui bugetul UE, statele sunt încurajate să găsească soluţii de combinare a fondurilor europene cu alte fonduri publice şi private în cadrul PPP. UE nu are încă soluţia clară cum anume vor fi combinate cele 2-3 tipuri de fonduri, dar are un centru european de expertiză, unde sunt membre diferite autorităţi naţionale şi, împreună cu CE şi cu Eurostatul, discută de câţiva ani şi încearcă să găsească modalităţi de combinare a acestor fonduri’, a explicat Ursu.

Referitor la vechea legislaţie în domeniu, care încă se mai aplică, avocatul a arătat că aceasta are o structură relativ asemănătoare achiziţiilor publice în ceea ce priveşte procedurile şi pragurile.

De ce nu s-a încheiat niciun proiect

Din 2010 nu s-a demarat şi finalizat niciun proiect, Legea PPP dovedindu-se inaplicabilă, pentru că are un obiect neclar formulat şi instituie un paralelism legislativ, în sensul că se aplică atunci când nu se aplică legislaţia concesiunilor şi achiziţiilor publice. De asemenea, Legea PPP încalcă prevederi constituţionale (de exemplu art. 136 care permite transmiterea de bunuri proprietate publică în administrarea unei entităţi private – compania de proiect – deşi aceasta nu este o instituţie publică, iar dreptul transmis nu e calificat ca fiind o concesiune).
În plus, reglementările sunt rigide şi nu permit dezvoltarea de proiecte complexe şi atragerea de finanţare privată: limitează contribuţia partenerului public la aport în natură, compania de proiect poate fi doar SA, nu există posibilitatea derulării proiectului de către o companie proiect constituită exclusiv de către partenerul privat.

Actuala legislaţie nu permite în mod expres acordarea de către partenerul public a unor plăţi de disponibilitate, ceea ce reduce posibilitatea obţinerii de finanţare de la bănci, conţine restricţii privind cesiunea/preluarea contractului de PPP şi nu clarifică drepturile finanţatorilor (step-in rights) în caz de reziliere a contractului de PPP sau de alte dificultăţi, dar este grevată şi de absenţa unei viziuni manageriale asupra ‘închiderii financiare’ a proiectelor de PPP, a detaliat Alexandru Ursu.

Potrivit acestuia, în contextul în care se lucrează la modificarea acestei legislaţii, mediul privat solicită o cât mai mare flexibilitate a acesteia, care să permită derularea de proiecte diverse, având în vedere că fiecare proiect are propriile lui caracteristici şi nu poate fi replicat în mod identic. ‘Ne dorim ca legislaţia să fie cât mai flexibilă. Se doreşte un cadru legislativ minimal, dar şi să se prevadă reglementarea ca un proiect să aibă închidere financiară’, a spus avocatul.
De asemenea, se cere ca reglementarea să permită dezvoltarea de proiecte finanţabile de către bănci, oferirea de garanţii solide şi credibile finanţatorilor privaţi privind posibilitatea recuperării investiţiei realizate, posibilitatea ca partenerul public să poată garanta în anumite condiţii achitarea unor plăţi de disponibilitate, cu respectarea regulilor Eurostat de determinare a deficitului bugetar, dar şi promovarea unei legislaţii care să permită combinarea surselor de finanţare privată cu surse din fondurile europene.