UDMR însă – nici atunci, şi nici mai târziu – nu a considerat necesar să definească acest concept. Liderii politici s-au mulţumit cu explicaţii generale de gen „sistem administrativ în care noi decidem în privinţa problemelor noastre” şi „preluarea unei părţi din suveranitatea naţională de către comunităţile locale) sau erau invocate modele din străinătate (autonomia bascilor din Spania, a nemţilor din Tirolul de Sud sau a suedezilor din insula finlandeză Åland). Nimeni nu a definit însă în mod concret modul de organizare a doritei regiuni autonome, instituţii specifice, competenţe, relaţionare între guvernul din Bucureşti şi administraţia autonomă etc..
Motivul pentru care conceptul de autonomie a rămas doar la nivelul unui obiectiv politic fără detalierea conţinutului a fost una eminamente politică, mai precis susţinătorii proiectului de autonomie foloseau acest concept ca mijloc de luptă împotriva conducerii UDMR care era reticentă să înceapă o dezbatere publică despre autonomie cu societatea românească, pentru că nu dorea să conflictualizeze relaţia, şi aşa sensibilă, româno-maghiară de atunci. Elementul cheie a retoricii opoziţiei interne a conducerii UDMR, condusă pe vremea aceea de Tőkés László, era teza că dorinţa de autonomie este un fel de aparat de măsură a conştiinţei naţionale. Cu cât doreşte cineva mai mult autonomie, cu atât e un mai bun maghiar; dimpotrivă, cine nu doreşte este trădătorul cauzei maghiarimii. Această teză era credibilizată prin faptul că toată clasa politică românească era ostilă ideii de autonomie teritorială (deşi nici ei nu ştiau care este conţinutul acesteia).
Merită menţionat faptul că – având în vedere sensibilitatea naţională şi emoţională a acestui subiect – nici partizanii şi nici adversarii taciţi ai conceptului de autonomie nu au dorit să definească în mod amănunţit proiectul lor, tocmai pentru a nu se expune criticilor celeilalte părţi. Astfel conceptul nedefinit a funcţionat ca un ecran pe care fiecare a putut proiecta dorinţele cele mai ascunse. Mai mult, conceptul nedefinit a devenit şi un subterfugiu pentru inactivitatea sau eşecurile politicienilor maghiari, care puteau să se apere, că de aceea nu au putut realiza angajamentele lor faţă de electorat pentru că nu există autonomie. În lipsa unei definiţii clare a conceptului din partea UDMR primul care a venit cu o oarecare descriere a conţinutului autonomiei teritoriale, a fost Guvernul României, prin Ministerul de Externe. Vorbind despre solicitarea UDMR, Teodor Meleşcanu, pe vremea aceea ministru de externe, a folosit sintagma „autonomie teritorială pe criterii etnice” sugerând faptul că într-o astfel de regiune conducerea administrativă ar fi exercitată exclusiv de persoane de naţionalitate maghiară, deci persoane care nu au această naţionalitate ar fi excluse de la decizii publice. În urma acestei „definiţii” conceptul de autonomie putea să fie catalogat clar contrar Constituţiei, care declara egalitatea de drepturi a cetăţenilor indiferent de naţionalitate. În consecinţă poziţia partidelor politice româneşti s-a consolidat în jurul ideii de refuzare a autonomiei teritoriale, dar cu menţiunea că doresc consolidarea autonomiei locale, promovarea descentralizării, dar care ar trebui să fie egală pentru toate regiunile ţării, indiferent că este vorba despre Harghita, Covasna, sau Teleorman.
Este interesant că UDMR – deşi nu a susţinut niciodată o autonomie bazată pe criteriul etnic – nu a considerat necesar să conteste definiţia dată de Meleşcanu, dimpotrivă a insistat că dorita autonomie teritorială trebuie să aibă în vedere specificităţile regiunilor locuite majoritar de minorităţile naţionale. Putem constata, deci, că în jurul conceptului de autonomie s-au desfăşurat două discursuri. Unul în interiorul UDMR, iar altul între reprezentanţii comunităţii maghiare şi partidele politice româneşti fără ca vreunul din actorii dezbaterii să ştie care este conţinutul conceptului pe care îl doreşte sau îl refuză. Prima tentativă de definire a conceptului de autonomie a venit de la fostul senator UDMR Csapó József care a elaborat aşa numitul Statut de autonomie a Ţinutului Secuiesc, pe care UDMR l-a depus la Parlamentul României. Acest proiect însă a rămas dator cu descrierea amănunţită a instituţiilor şi competenţelor acestora, lăsând soluţionarea mai tuturor problemelor pe seama unor acte ulterioare ale Guvernului, care ar fi trebuit să elaboreze hotărâri pentru executarea legii – evident, în cazul în care Parlamentul ar fi aprobat acest proiect. Din punct de vedere politic însă domnul senator Csapó se pare că a fost influenţat de definiţia lui Meleşcanu, pentru că în aliniatul 4 al primului articol stabileşte: „Autonomia comunităţii reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţii majoritare autohtone a ţinutului istoric de a dispune de prerogativele de autoadministrare şi de unele prerogative de ordin statal, în scopul preluării sub propria ei responsabilitate şi în interesul întregii colectivităţi, o parte importantă a problemelor de interes public, în conformitate cu principiul subsidiarităţii.” Analizând acest text ajungem la concluzia că subiectul ”prerogativelor de autoadministrare şi unele prerogative de ordin statal” nu putea să fie decât „colectivitatea majoritară autohtonă”, adică cetăţeni, care dintr-un anumit punct de vedere sunt majoritari în regiunea respectivă. Deşi autorul nu nominalizează criteriul pe baza căruia se stabileşte majoritatea autohtonă, este greu să ne gândim la altceva decât la criteriul etnic, aşa că proiectul lui Csapó practic reia într-o formulare mai eufemistică definiţia meleşcanistă a autonomiei teritoriale.
După ce acest proiect de lege a fost respins de două ori fără nici o dezbatere în parlament, iar conducerea UDMR a fost supusă la presiuni din ce în ce mai mari că nu doreşte autonomia maghiarilor, deci nu ar avea legitimitatea reprezentării comunităţii, UDMR a declarat anul trecut la Congresul din Miercurea Ciuc că în curând va elabora un proiect de lege privind autonomia Ţinutului Secuiesc. Deşi termenul pentru depunerea acestui proiect a fost depăşit de mai multe ori, UDMR nu a depus proiectul, liderii uniunii declarând că un grup de lucru analizează mai multe variante şi după o dezbatere publică în interiorul formaţiunii politice se va lua a o decizie politică. Trebuie menţionat că întârzierea depunerii proiectului se explică şi prin faptul că UDMR a intrat la guvernare în primăvara acestui an alături de USD. Asumarea unui astfel de demers probabil că ar tensiona relaţiile dintre partenerii de coaliţie, mai ales că în preajma alegerilor prezidenţiale PSD nu ar putea să sprijine un astfel de proiect.
Faptul că autonomia teritorială este un concept eminamente administrativ şi nu politic şi că aplicarea lui pentru o regiune sau alta poate să fie benefică sau nu, în funcţie de conţinutul reglementării şi de situaţia specifică economică, socială sau geografică a ţării, nu a interesat niciodată factorii politici din România. Dezbaterea pe această temă a devenit pur politică (nu o dată politicianistă). Această dezbatere însă nu s-a păstrat în interiorul graniţelor ţării. UDMR, împreună cu alţi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale – pentru a lărgi sprijinul faţă de demersul său – a iniţiat anul trecut în Parlamentul European aşa numitul Minority Safe Pack Initiative, care conţinea o serie de norme pe care UE ar fi trebuit să le recomande ţărilor membre, inclusiv crearea de regiuni autonome acolo, unde minorităţile naţionale sunt majoritare. Însă UE a respins demersul invocând faptul că reglementările propuse exced competenţele organizaţiei. Cu toate acestea, recent, PPE – facţiunea cea mai numeroasă a Parlamentului European – a inclus în programul său electoral elaborarea unei set de norme europene pentru protecţia minorităţilor, fără însă să vorbească explicit despre autonomie teritorială.
Recent Orbán Viktor, primul-ministru al Ungariei, a declarat că guvernul său sprijină eforturile comunităţilor maghiare din Ucraina şi din România privind obţinerea autonomiei. Această declaraţie însă, în contextul evenimentelor din Ucraina, mai degrabă a micşorat, decât a mărit şansele unei dezbateri serioase despre autonomia teritorială.
Autor: Székely Ervin
Sursa: RADOR
