Bucureștiul este o afacere de 5,2 miliarde lei. Adica un miliard si încă vreo 150 de milioane de euro. Vorbesc aici de cheltuieli, că orașul mai are și venituri de vreo 4 miliarde de lei. Bugetul este pe minus, ca orice afacere de stat care-și respectă statutul de pușculiță pentru mai-marii momentului. Faptul că vorbim despre un cont de profit și pierderi pe roșu, ar fi trebuit să folosesc ghilimelele atunci când am scris cuvântul "afacere". Vorba unui fost patron cu care am lucrat și căruia i-am raportat pierderi într-un an. Iar atunci când vorbeam despre operațiunile care-i scoteau omului mai multe milioane din buzunar în termenii de "our business", omul a replicat cu un surâs amar: Please, let's not call it a "busines"! (Vă rog, hai să nu o numim o "afacere"!)

Dar, pentru politicieni și buzunarele lor personale, orice primărie reprezintă o afacere. Și încă una extrem de profitabilă. La 20 de lei firul de panseluță și diverse alte prețuri umflate de 10-20 de ori, prost să fii să nu faci bani dintr-un mandat de primar sau de consilier. Sigur, există și riscuri. Există DNA și celelalte organisme ale statului – un călău destul de blând, dacă mă întrebați pe mine. Și mai există gurile nesătule și mâinile lungi ale celorlați "colegi". Oameni care știu ce-ai făcut astă-vară și au mijloace să afle și ce vei face de-acum încolo. (În paranteză fie spus, nu cred e nevoie de spioni israelieni decât dacă trebuie să fie de încredere pentru alți israelieni. Avem și noi spionii noștri, aici, în România!). Aștia sunt mai periculoși decât DNA-ul, fiindcă de ei nu scapi cu una cu două. Ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt. Iar hora asta, o descria odată cineva, este ca un cerc în care fiecare participant se ține strâns cu cele două mâini de – mă scuzați! – testiculele celui din stânga și celui din dreapta. Și așa se explică faptul că hora se învârte, și se învârte, și se învârte…

Sigur, orice calcul logic arată că această paradigmă poate fi înlocuită măcar o dată la patru ani cu alta, dacă nu mai bună, măcar diferită. Iar după un număr îndeajuns de mare de încercări, s-ar putea să ne trezim cu o soluție chiar mulțumitoare. Până la urmă, despre asta este vorba în democrație: despre posibilitatea de a înlocui o serie de lideri cu alta, fără vărsare de sânge, într-un cadru instituționalizat. Nimeni nu garantează prosperitatea societății, pe asta trebuie să și-o clădească oamenii cu propriile mâini. Uneori, pe ciomege, de cele mai multe ori pe lopeți și o dată la patru ani pe ștampilă. Din nefericire, experiența demonstrează că politica nu este o operațiune bazată pe logică, ci una construită pe sentimente, aspirații și frustrări. Nu este un joc al adevărului și al provocării, ci unul al minciunilor frumoase și al găsirii de țapi ispășitori. Așa că eu am decis să-mi păstrez calmul la alegerile astea locale și să nu mă mai veștejesc de indignare dacă văd că vreun pușcăriabil care mi-a furat banii ajunge din nou primar profitând de complicitatea politicienilor și de naivitatea alegătorilor. Până la urmă, nu este altceva decât un joc în care câțiva politicieni concurează iar electoratul pierde întotdeauna. Apropo, un oraș precum Bucureștiul – dacă ar fi condus ca o afacere – ar putea să genereze profituri uriașe, nicidecum pierderi.