Că FMI ne-a inventat o criză pentru ca apoi să ne momească şi să ne cumpere cu banii lui cu două feţe se va putea dovedi peste vreo 50 de ani. Nu pentru că până atunci se vor desecretiza acordul de împrumut, cu toate anexele, şi cine ştie ce stenograme de palat revelatoare. Nu este nimic special de aflat. Ci pentru că se vor mai fi şters din memoria colectivă conturul şi înlănţuirea faptelor şi să se va fi născut până atunci vreun istoriograf care să lege în lucrărica lui de doctorat două lucruri limpezi precum cristalul: împotrivirea marilor noştri oameni de stat la încercările agresive ale Fondului de a ne înrobi („ultimul lucru pe care îl vom accepta este să ne împrumutăm la FMI”) şi tragica frângere a voinţei corifeilor, pentru care stă de mărturie infamul acord.
Ba chiar şi viitorul aranjament – alţi bani, altă plasă de siguranţă, că doar celei dintâi i s-au cam lărgit ochiurile de atâtea salturi mortale.
Nu este tocmai clar ce l-a pocnit săptămâna trecută pe viceguvernatorul băncii centrale a Cehiei, denunţătorul ultimului complot urzit de FMI, dar ideea asta şugubeaţă este un alibi perfect şi convenabil, dacă nu pentru prezent, fiindcă prea mulţi martori sunt încă în viaţă, atunci pentru posteritate. Şi nu ne băgăm acum în bucătăriile altora, baltici, unguri, ucraineni, ce-or fi ei, dar în cazul nostru, este un caz simplu şi nespectaculos de viol liber consimţit. Am presimţit, am dorit, am acceptat acest împrumut. Şi, la urma urmei, l-am cerut. Am făcut prognoze şi proiecţii fanteziste, le-am ajustat de la o lună la alta, pentru ca, într-un final, să recunoaştem că suntem în găleată (greaua moştenire a fostelor guverne) şi că vom rămâne acolo pentru o bună bucată de timp (meritul inalienabil al guvernelor din seria Boc). Am cântărit bine situaţia, ne-am numărat banii din pungă şi am măsurat lungimea funiei, am aflat, din câteva încercări, că nu suntem în stare să producem o administraţie raţională, pragmatică, onestă şi capabilă, am înţeles că este un mare lux să traversezi o criză ca Titanicul valsând printre gheţari şi am acceptat că moftul ăsta se plăteşte scump. Şi după ce am cochetat niţel cu tentaţia de a face praf, din patriotism, rezerva băncii naţionale, ne-am dus cu căciula în mână la FMI. Acesta este adevărul istoric, rugăm să se consemneze.
Iar adevărul ăsta are şi o continuare: cu cârmacii noştri-n frunte şi cu tangajul ezitant al marilor economii ale lumii din ultima vreme, al doilea împrumut la FMI este aproape sigur, fiindcă n-avem nicio şansă în 2010, iar din 2011 va trebui să plătim alte oale sparte.
