Lumea dezvoltată e măcinată de o dilemă. Din cele 34 de economii bogate, 28 raportează un PIB/capita mai mic decât cele cu care se lăudau în 2007. Estimările arată că, până la finalul anului, lucrurile vor merge tot în ritm de melc. Această lentoare e adesea văzută ca un simptom al convalescenței de după criza din 2007-2008. Și totuși, dacă problemele actuale sunt mai degrabă structurale decât ciclice?

În „Falimentul națiunilor: originile puterii, prosperității și sărăciei“, volum lansat recent de doi economiști, Daron Acemoglu și James Robinson, ideea principală este că multe state sunt susținute de instituții financiare „concepute pentru ca cei puțini să extragă resurse de la cei mulți și incapabile să protejeze eficient drepturile de proprietate sau să genereze creștere economică“. Spre deosebire de acestea, economiile „incluzive“ sunt caracterizate de o distribuție mai echitabilă a puterii, de funcționarea sistemului polițienesc și de justiție, de sisteme specifice piețelor libere și de capacitatea de a garanta drepturile de proprietate.
În schimb, într-o economie „extractivă“, cel mai bine reprezentată de Congo Belgian și de urmașul său, Zair, un grup restrâns de elite acaparează toată puterea pe care apoi o folosește pentru a controla resursele țării și a preveni, ulterior, orice revolte sociale. Acest tip de piețe poate crește pentru o vreme (cum a fost cazul Uniunii Sovietice, la jumătatea secolului al XX-lea sau a Chinei de azi, așa cum opinează cei doi autori), mai ales atunci când resursele sunt transferate dintr-un sector agrar neproductiv către industrie. În final, însă, economiile de acest tip se epuizează.
Potrivit celor doi economiști, datorită performanțelor economice demonstrate de-a lungul timpului, statele din lumea bogată intră în categoria economiilor „incluzive“. În același timp, cetățenii din Occident trebuie să-și dea seama, din descrierea economiilor „extractive“, că acestea nu sunt la mii de ani-lumină de ei.
În cuvintele autorilor, „întrucât elitele din fruntea instituțiilor extractive se tem de orice transformări radicale, vor alege să se opună schimbării, așa că orice creștere economică apărută va fi rapid sufocată“. În Vest, pentru titlul de „elite extractive” concurează două entități. Prima este reprezentată de sistemul bancar. Averea acumulată de industria financiară le conferă liderilor acestui sector o forță de lobby extraordinară, manifestată inclusiv prin susținere materială pentru campaniile prezidențiale din SUA sau pentru grupările politice din Marea Britanie, de exemplu. Până în 2008, băncile reușiseră deja să devină „prea mari pentru a se prăbuși“, garantându-și astfel salvarea de către statele-sursă. Și acum, politicile economice din lumea dezvoltată par a fi concepute special pentru susținerea sistemului bancar, atât prin impunerea de dobânzi minime, cât și prin acordarea de lichidități cvasinelimitate de către Banca Centrală Europeană. Consecințele pe termen lung ale acestor decizii vor fi ireversibile, chiar dacă în momentul de față sunt greu de estimat. 
Cel de-al doilea candidat la această nefericită titulatură este sectorul public. Sunt state, cum e Grecia, unde clientelismul a fost promovat la nivelul de politică de stat, partidele răsplătindu-și adepții cu locuri de muncă și pachete salariale consistente din banii publici. În lumea anglo-saxonă, planurile de pensionare la care au acces funcționarii de stat sunt și acum mult mai avantajoase decât cele la care pot spera angajații din mediul privat.
Primul contraargument al acestei teorii este că forța de muncă din sistemul public e mult prea numeroasă pentru a putea fi considerată o elită. În plus, dacă luăm în considerare și bazinul imens al asistaților sociali, numărul de persoane dependente de portofelul statului îl depășește cu mult pe cel al angajaților care îngroașă acest portofel. De altfel, politicile de protecție socială sunt parte integrantă a „modelului incluziv“ promovat de domnii Acemoglu și Robinson.
Totuși, e posibil ca tocmai dimensiunile disproporționate ale efectivului de funcționari publici să devină un obstacol în calea schimbărilor pozitive și a dezvoltării de noi industrii: e normal ca acești angajați să prefere să-și păstreze locurile de muncă decât să aibă porniri antreprenoriale, variantă cu un grad crescut de risc. Așa cum observă de ceva timp guvernele europene, sindicatele din sectorul public sunt adesea cele mai virulente când vine vorba de reformarea pieței muncii în vederea reducerii șomajului structural.
Așa cum pe carenele vapoarelor se adună mii de lipitori, guvernele atrag o mulțime de persoane care caută ajutor și de profitori. Dacă nu se reușește trecerea acestora prin ciur, în scurt timp sistemul va fi cotropit de lipitori.

Buttonwood este comentariul pe piețe financiare al revistei britanice The Economist