Nu vorbesc despre rata anuală a inflației, a doua cea mai mare din Europa, de faptul că datoria externă a crescut în 11 luni din 2018 cu 2 miliarde euro, la 100 de miliarde de euro, sau că țara noastră ocupa în 2018, pentru al doilea an consecutiv, ultimul loc în Indexul European al Consumatorului de Sănătate, cu un sistem medical mai slab decât Bulgaria, Albania, dar și decât țări din fosta Iugoslavie, precum Macedonia sau Muntenegru.

Guvernanții noștri susțin contrariul, România trece printr-o perioadă de glorie, salariile cresc, la fel și pensiile, creșterea economică nu poate fi pusă la îndoială. Același lucru se spunea și despre perioada interbelică. Oare câți dintre voi știu că, în perioada dintre cele două războaie, când România era egala țărilor din Vest, speranța de viață era de doar 39 de ani? Oamenii făceau mulți copii pentru că doar cei norocoși supraviețuiau, iar la sate de fiecare dată când medicul ajungea în localitate era clar că cineva urma să moară.

Cea mai mare dramă care se derulează chiar în zilele noastre este scăderea demografică fără precedent. Niciun politician nu vorbește despre acest lucru.

Fundamentul oricărei construcţii demografice a unei ţări îl constituie populaţia cu vârsta cuprinsă în intervalul 0-4 ani. Aceasta a scăzut de la 1.8 milioane, în 1990, la 952 mii în anul 2016, ceea ce reprezintă o scădere cu peste 47%. O ţară în care populaţia de 0-4 ani s-a redus aproape la jumătate într-un sfert de secol are un viitor sumbru referitor la existența și păstrarea identității naționale. Efectele acestei scăderi dramatice se vor propaga eşalonat în toate grupele de vârstă ce urmează, reducându-se treptat efectivele, se arată într-un  raport al Curţii de Conturi, dat publicității la sfârșitul anului trecut.

De asemenea, datele  colectate de la Inspectoratele Școlare, de Salvați Copiii și Ministerul Educației, arată că românii care au plecat în străinătate au lăsat acasă peste 200.000 de copii.  Dacă se includ și copiii de vârstă antepreșcolară și pe cei neînscriși la școală sau care au abandonat școala, se estimează că numărul total al copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate se ridică la aproximativ 250.000.

Cum ar putea un român să se întoarcă în țară când guvernul decide că o familie de doi adulți și doi copii poate trăi cu 2.600 lei/lună, la oraș? Un studiu efectuat anul trecut calcula valoarea coșului de consum lunar la 6.762 de lei lunar pentru o familie similară. Cum ar putea un român să se întoarcă în țară când i se oferă un salariu de 500 de euro, iar el câștigă aproape dublu din șomaj în țara adoptivă? Cum ar putea oare un român întors din străinătate să se adapteze la viața dintr-un bloc din cartierul Drumul Taberei, unde în plină iarnă nu există apă caldă și căldură deoarece țevile RADET au peste 60 de ani și cedează des?

Recent, fiica unor medici români stabiliți în Suedia a ajuns direct în finala unui concurs de talente, aceasta vorbind o suedeză perfectă. Scenariul care mi se derulează, însă, în minte este că în câțiva ani vom auzi nume românești care vor face lucruri mărețe, dar ei vor fi prezentați drept germani, americani, suedezi, englezi, francezi, spanioli sau italieni. Și cum ar fi, ca în finala Campionatului Mondial de Fotbal, Italia să învingă Spania printr-un gol marcat de italianul cu părinți români, Gianni Popescu? Oare vom fi mândri?

Te-ar putea interesa și: