O definiţie a bancrutei simple, potrivit legii, ne trimite către fapta debitorului persoană fizică ori a reprezentantului legal al persoanei juridice debitoare de a nu introduce sau de a introduce tardiv cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. În acest ultim caz, este vorba despre un termen care îl depăşeşte cu mai mult de 6 luni pe cel prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă. Săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Mergând mai departe, bancruta frauduloasă presupune fapta unei persoane în frauda creditorilor. Mai exact, există infracţiune de bancrută frauduloasă atunci când persoana în cauză falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia. Acelaşi tip de infracţiune se consideră şi atunci când făptuitorul înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate. De asemenea, şi când înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active. Pedeapsa, în cazul săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă, este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

În ceea ce priveşte răspunderea penală, aceasta revine debitorului persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare (ex. administrator, director, manager etc.) dacă s-a săvârşit infracţiunea de bancrută simplă. În cazul bancrutei frauduloase, poate răspunde penal orice persoană fizică sau juridică, atât reprezentantul legal al debitorului, cât şi alte persoane (ex. creditori, contabili etc.).

Asemănări şi deosebiri între noua şi vechea reglementare

În noul Cod penal, faptele care constituie infracţiunile de bancrută simplă şi bancrută frauduloasă sunt identice cu cele din Legea nr. 85/2006. Există, însă, o excepţie de semnalat, şi anume că actuala reglementare prevede în mod expres că toate cele trei modalităţi de săvârşire a bancrutei frauduloase trebuie să fie comise „în frauda creditorilor“. Anterior, Legea nr. 85/2006 nu prevedea această cerinţă relativ la fapta de a falsifica, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori de a ascunde o parte din activul averii acestuia. De asemenea, pedepsele prevăzute de Codul penal pentru bancrută simplă (închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda) şi pentru bancrută frauduloasă (închisoarea de la 6 luni la 5 ani) sunt identice cu cele prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Sub imperiul Codului penal în vigoare, atât în cazul bancrutei simple, cât şi în cazul bancrutei frauduloase, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, spre deosebire de vechea reglementare în care acţiunea penală putea fi pusă în mişcare din oficiu. Plângerea prealabilă poate fi formulată exclusiv de persoana vătămată (persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală) ori de reprezentantul legal al acesteia şi poate fi introdusă în termen de trei luni din ziua în care persoana vătămată (ori reprezentantul acesteia) a aflat despre săvârşirea faptei.

Făptaşul nereclamat corect, negustor cinstit?

Cu toate că, de la momentul începerii crizei economice mondiale şi până în prezent, numărul insolvenţelor a crescut simţitor, numărul persoanelor condamnate penal sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de bancrută simplă sau frauduloasă este redus. În aceste condiţii, fapte imputabile debitorului şi/sau altor persoane de a „fabrica“ creanţe fictive, de a falsifica evidenţe contabile ori de a ascunde active ale debitorului în frauda creditorilor rămân nepedepsite, făptuitorii ajungând în rare cazuri să răspundă penal.

De asemenea, este discutabil dacă simpla reglementare expresă a celor două tipuri de infracţiuni în cuprinsul Codului penal va conduce în mod efectiv la aplicarea de sancţiuni penale ori va reduce fenomenul infracţional de acest gen. În acest moment, acţiunea penală se poate pune în mişcare doar la plângerea prealabilă, care presupune un termen în care poate fi introdusă (trei luni din ziua cunoaşterii faptei) şi care poate fi formulată exclusiv de o persoană vătămată prin infracţiune (ex. un creditor etc.). Or, în domeniul insolvenţei, „ziua aflării despre săvârşirea faptei“ poate fi o chestiune relativă, interpretabilă, iar legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul suferit de persoana vătămată care are dreptul să introducă plângerea prealabilă este, uneori, dificil de demonstrat. Dacă procurorul nu mai poate pune în mişcare acţiunea penală din oficiu, aceasta fiind lăsată la latitudinea persoanelor vătămate, făptuitorii au şanse sporite de a scăpa de braţul lung al justiţiei penale.

Alexandru MOLDOVEANU, avocat de drept penal în cadrul Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Te-ar putea interesa și: