Noul ministru care va gestiona relaţia Executivului cu mediul de afaceri admite că intervenţia statului pentru ridicarea pragului minim salarial la care un om are voie să se lucreze legal în România crează distorsiuni în piaţa muncii. Spune însă că piaţa este oricum distorsionată, aşa încât un nou brânci din partea statului nu îi poate face decât bine: “Creşterea salariului minim reprezintă o distorsiune. În condiţiile actuale, introducerea acestei distorsiuni într-o economie distorsionată ca cea a României poate spori eficienţa economiei”, spune Isar.

Mediul de afaceri ar trebui astfel să priceapă că statul îl vede ca pe un om care calcă strâmb cu un picior şi decide să îl ajute schilodindu-i şi celălalt picior pentru a rezulta în final un mers mai armonios. Matematician de formaţie, Lucian Isar preferă să îşi argumenteze pledoaria pentru sporirea forţată a distorsiunilor cu paralele mai sofisticate, în geometria euclidiană, care se bazează pe axiome. Dacă aceste axiome nu se respectă, spune noul ministru, suma unghiurilor unui triunghi ar putea să nu mai fie de 180 de grade. „La fel este cu lipsa salariului minim. În momentul în care economiştii folosesc o abstracţiune numită piaţa muncii liberă şi perfectă, rezultatul este că nu ar trebui să avem un salariu minim. În realitate piaţa muncii nu este liberă şi perfectă”. Aşadar, să o facem şi mai puţin liberă, sperând că ne vom apropia mai mult de perfecţiune înmulţind distorsiunile create de intervenţia statului. Până la urmă, un minus înmulţit cu alt minus va da plus, nu-i aşa?. Din păcate, astfel de distorsiuni nu fac decât să îşi adune efectele negative, din minus adăugat la minus nerezultând, la fel ca în aritmetică, decât un minus mult mai adânc.

Pentru a arăta că măsura creşterii forţate a salariului minim va avea efecte benefice pentru economie, noul ministru matematician încearcă să demoleze axiomele „literaturii tradiţionale” economice care susţin dintotdeauna contrariul. În opinia sa, „o creştere a salariului minim efectuată acum în România ar scădea şomajul!”, contrar concepţiei de până acum, potrivit căreia angajatorii privaţi obligaţi de stat să suporte un cost mai mare al forţei de muncă vor fi nevoiţi să şi-l reducă fie angajând mai puţini oameni, fie plătindu-i parţial sau total la negru.

Mecanismele care ar conduce la un astfel de deznodământ fericit surprinzător pornesc de la premisa că există mulţi oameni care nu vor să lucreze pe bani puţini, deşi joburi disponibile ar fi berechet, iar o creştere a salariului minim îi va face să îşi „sporească eforturile de căutare ale unui loc de munca” şi să considere că merită mai bine să muncească decât să aştepte asistenţă socială. Soluţia pentru a scăpa de numeroşii leneşi asistaţi social care ar exista, în opinia sa, în ţară nu este renunţarea sau reducerea drastică a venitului minim garantat ori a altor forme de intervenţie prin care statul întreţine lipsa dorinţei de a lucra, distorsionând piaţa muncii, ci crearea de noi intervenţii, care vor genera la rândul lor distorsiuni, dar de sens contrar. Lucian Isar spune că în România există 450.000 de „şomeri indecişi” care, dacă va creşte ecartul dintre salariul minim obligatoriu şi asistenţa socială, vor avea motive în plus să îşi caute de muncă „chiar şi în sectorul informal”.

Adepţii răsuflatelor axiome ale „literaturii tradiţionale” economice i-ar spune că pe cei dispuşi să lucreze în sectorul informal, „la negru”, nu i-a ţinut cu nimic în loc nivelul redus al salariului minim de până acum. Creşterea lui forţată îi va împiinge însă pe mult mai mulţi în zona plăţilor informale. Risc pe care noul ministru îl recunoaşte, anticipând că noul nivel al salariului minim poate atrage noi lucrători în sectorul taxat, dar îi va duce pe alţii în sectorul informal, care “are o elasticitate superioară a cererii de forţă de muncă şi va absorbi cu uşurinţă pe cei care nu îşi mai găsesc utilizare în sectorul formal”. Tocmai când convinsese că piaţa neagră va salva de la şomaj lucrătorii pe care angajatorii nu îşi vor mai permite să îi ţină din cauza costurilor majorate de stat, Isar îşi omoară propriile argumente, transmiţând Guvernului recomandări responsabile fiscal: „activităţi în zona taxării şi prevenirii evaziunii ar diminua acest spaţiu informal”.

Prin alte câteva mecanisme identificate de noul ministru, majorarea salariului minim va reuşi chiar să crească productivitatea muncii, deoarece muncitorii „se por simţi mai în largul lor”, „pot lua lucrul mai în serios”, nu îşi vor mai pierde timpul căutându-şi alte joburi, le va creşte moralul şi va scădea absenteismul, efecte din care angajatorii vor avea desigur de câştigat. Un câştig pe care oamenii de afaceri, lipsiţi de viziunea ministrului delegat să menţină relaţia cu ei, sunt probabil incapabil să şi-l aranjeze singuri, chiar dacă şi-ar permite. Ca urmare, nu au decât să mulţumească statului că le va restabili eficienţa printr-o constrângere! Apoi, pot înceta să ceară măsuri de relaxare fiscală, închipuindu-şi că o scădere a contribuţiilor sociale şi impozitelor ar stimula munca şi angajările. Şi efectele benefice ale reducerii poverii statului sunt tot axiome depăşite ale literaturii tradiţionale economice.