După discuţiile despre pensii, încep cele despre educaţie. O comisie prezidenţială, condusă de fostul ministru Mircea Miclea, a întocmit un raport dur despre învăţământul românesc. Adevăruri cunoscute, dar cu greu rostite sau acceptate. Partidele au început licitaţia, cine cere mai mulţi bani de la buget pentru educaţie. Acum câţiva ani, era lupta pentru patru procente din PIB, acum PSD, în cunoscutul stil, cere 7%. Dar banii, niciodată destui, să fie, oare, principala problemă în învăţământul românesc? Un profesor leneş, netalentat, devine brusc un dascăl de excepţie dacă îi dublezi salariul? Nici vorbă. Ce performanţe poţi să aştepţi de la un profesor care nu lucrează cu internetul, care nu ştie nici măcar să deschidă un calculator? Şi, totuşi, el este plătit la fel ca şi colegul lui care vrea să se perfecţioneze, care e pasionat de munca lui.
Educaţia a rămas, probabil, cel mai nerestructurat domeniu. Strungarul, inginerul, economistul au fost obligaţi de mersul economiei să se reformeze. Mai puţin profesorii. Sunt cazuri de profesori universitari care de 20 de ani predau acelaşi curs, aproape neschimbat. Argumentul celor care susţin că avem un sistem de învăţământ solid este existenţa olimpicilor. Acest argument îmi aminteşte mereu de fotbal; permanent există la marile cluburi din lume fotbalişti proveniţi din Ghana, Camerun sau Mali. Ei sunt nişte excepţii care nu au nimic de-a face cu campionatele ţărilor din care provin. Nimeni nu s-a gândit să susţină că în Camerun sau Ghana sunt cele mai puternice campionate din lume pentru că scot la iveală super-vedete. La fel ca aceşti fotbalişti sunt şi olimpicii noştri: nu au nimic în comun cu starea învăţământului românesc. Ca întotdeauna însă, pentru a rezolva o problemă, trebuie să admiţi că ai o problemă. La diriguitorii învăţământului românesc observi doar automulţumirea, considerată un fel de dovadă de patriotism, şi convingerea că doar banii mai mulţi rezolvă totul de la sine. Sistemul e bun, dar nu sunt bani, cam asta e concluzia susţinută apoi de jurnaliştii incompetenţi care rezumă dezbaterile la salariul mic al unui profesor amărât. Vin apoi politicienii, care cred că vor câştiga voturi dacă ţipă cel mai tare că dascălii merită o soartă mai bună. Se obţin majorările sperate şi apoi se aşterne tăcerea încă un an. Că numărul (semi)analfabeţilor, unii chiar cu diplomă, creşte, că abandonul şcolar e un fenomen răspândit, că nicio universitate românească nu e între primele 500 din lume, că orice baron local poate deveni profesor universitar sau doctor în ştiinţe, acestea sunt teme pe care, măcar din patriotism, trebuie să le evităm. Să ne bucurăm de succesul olimpicilor!
