Soarta micului acţionar este prima diferenţă care ne arată ce fel de capitalism avem în România.

Programul de privatizare în masă a creat brusc milioane de acţionari. Oameni care nu avuseseră înainte nici măcar un cont deschis la o bancă deveniseră peste noapte acţionari. Împărţirea în acest fel a avuţiei nu i-a ajutat prea mult, nu le-a schimbat nivelul de trai.

Curând după aceea a început concentrarea acţiunilor. Preţurile acţiunilor vândute la bursa creată la mijlocul deceniului trecut erau scăzute. Motivele erau slaba performanţă economică, managementul defectuos (care nu se schimbase cu nimic prin modificarea acţionariatului), politicile guvernamentale prea puţin orientate spre o economie de piaţă. Rând pe rând, companiile privatizate prin cupoane au început să dispară de pe piaţa de capital; de la fostele Agromecuri, cumpărate de cei care conduseseră înainte CAP-urile, până la companii cumpărate de firme străine (cum ar fi Lafarge-Romcim).

Micii acţionari rămâneau captivi în aceste societăţi, la discreţia majoritarului. Personal, nu cunosc cazuri în care majoritarul să fi fost corect cu acţionarii minoritari, să nu încerce să le diminueze ponderea prin diferite tertipuri sau să nu fi scos profiturile din societate către o altă companie pe care o deţinea în totalitate. Vina aparţine şi legislaţiei deficitare şi CNVM(o instituţie depăşită total, condusă de oameni care nu înţeleg piaţa pe care trebuie s-o supravegheze), dar şi mentalităţii concetăţenilor noştri deveniţi acţionari majoritari.

Pentru a exemplifica, aş da un singur exemplu: cei care au investit alături de Bill Gates în Microsoft, în urmă cu cinci, zece sau douăzeci de ani, şi-au mărit averile exact cu atât cu cât creştea şi averea lui Gates. Creştea averea lui de zece ori sau de o sută de ori, la fel creştea şi averea micului acţionar. Cum a fost la noi? Exact acum patru ani se lista la Bursa de Valori rafinăria Petromidia. După un debut controversat, nici astăzi elucidat, preţul acţiunii s-a stabilizat în jurul a 700-800 de lei vechi. După patru ani, preţul acţiunii este chiar mai mic decât atunci, deşi privatizarea rafinăriei e considerată una de succes. În acelaşi răstimp de patru ani, acţionarul majoritar a devenit cel mai bogat om din România vânzând o companie care avea drept perlă a coroanei tocmai rafinăria Petromidia. Deci aceia care au investit alături de întreprinzătorul român în urmă cu patru ani au pierdut, deşi asociatul lor majoritar a dat lovitura vieţii, iar americanii care şi-au pus banii lângă cei ai lui Bill Gates au prosperat împreună cu el. În ambele cazuri vorbim de afaceri legale. Şi astfel de exemple mai pot fi date cu sutele. Soarta micului acţionar este prima diferenţă care ne arată ce fel de capitalism avem în România şi cam ce ne desparte de America!

Capital – Editia nr. 17, data 30 aprilie 2008