Dar să fim realiști. România și după revenirea efectuată de Fitch are una dintre cele mai scăzute cotații între țările nou intrate în Uniune. A se vedea, de exemplu, distanța care ne desparte de Cehia, Slovenia, Polonia. Depunctarea puternică a Greciei și Portugaliei de către agențiile de rating este aparte și nu reprezintă un etalon. Drept este însă ca situația acestor doua țări ne interesează enorm, întrucât de la ele ar putea fi declanșat un efect de contagiune, care ar reîngheța piețele financiare și ar retrimite economiile europene în recesiune.
Opinia mea este că agențiile de rating au fost, adesea, excesiv de aspre cu notarea României. Dar rămâne legitimă întrebarea de ce România are o evaluare generală a riscului suveran inferioară de-a lungul timpului. Când spun generală, am în vedere nu numai evaluări făcute de agenții de rating. Și găsim între explicații una, sintetică, care priveste capacitatea de a face față șocurilor.
Dependența mare de finanțări externe, piața internă limitată (de veniturile mici ale oamenilor și oferta internă), o istorie a stabilizării economice sinuoasă (am avut două cicluri de "avânt și prăbușire" în perioada premergătoare crizei financiare actuale), încasări fiscale mici (în jur de 27% din PIB, printre cele mai joase din UE), competitivitatea scăzută, nu au furnizat argumente pentru o notare mai bună, de-a lungul timpului. Aș adăuga că, în mod tradițional, țări mai puțin dezvoltate se confruntă cu un dezavantaj în notarea făcută de agențiile de rating. Aceasta se observă lesne și în UE.
Avem șanse să avansăm semnificativ în ierarhia țărilor clasificate ca fiind bune pentru investiții? Șanse sunt, dar valorificarea lor implică eforturi majore și susținute. Întrucât economia autohtonă ar trebui să surmonteze opreliști de origine structurală, dincolo de insuficiențe și erori ale guvernărilor. Chiar dacă vom avansa în consolidarea fiscală, ea nu ar fi, automat, edificatoare pentru ameliorarea ratingului suveran. Fiindcă un echilibru bugetar este de judecat prin prisma unor factori ca: modalitatea de realizare; durabilitatea echilibrului; dacă echilibrul este însoțit de o creștere a veniturilor bugetului, care să asigure furnizarea de bunuri publice etc. Deficitul primar (fără serviciul datoriei) al bugetului public este încă înalt; în 2010 s-a situat la circa 5% din PIB și în acest an va fi, probabil, peste 3% din PIB. Dublarea, aproape, a datoriei publice în ultimii doi ani este o evoluție care a impus corecții fiscale ce nu s-au terminat. Avem scadențe la plăți importante de onorat în 2012 și 2013 și există așa-numite "contingent liabilities" pe bugetul public (de pildă, arierate și internalizarea inficienței din sectorul public). Când vedem cât de scăzut este gradul de absorbție al fondurilor europene, înțelegem ce șansă imensă pierde România în a contracara prociclicitatea corecției fiscale.
Nu numai că irosim folosirea unei pârghii macroeconomice potente, dar riscăm să pierdem resurse substanțiale, care fuseseră disponibilizate pentru România de UE. Și acum riscăm ca, din cauza neregulilor în gestionarea de fonduri, de către autorități autotohtone, sa fim obligați să returnăm bani primiți. Și în alte țări din UE au fost cazuri similare, dar noi riscăm să fim fruntași într-un domeniu al rușinii, statut care ar putea să afecteze alocarea de bani UE în exercițiul 2014-2020.   
Într-o Europă dominată de rigori ale austerității, când datoriile publice ale țărilor mari cresc costurile finanțării pe piețele internaționale, eșecul în absorbția fondurilor europene este monumental.
Mă așteptam ca premierul Boc să fie mult mai ferm în atacarea acestei mari probleme. A căuta vinovații în trecut nici nu are sens. În aceeași ordine de idei este de subliniat risipa banilor publici, în general. Fonduri deturnate, utilizarea multor resurse cu eficiența foarte scăzută arată o administrație publică mult subperformantă. Oare lipsa fondurilor europene justifică calitatea proastă a drumurilor la noi, sau a multor servicii publice? Asemenea aspecte erodează perspectiva ca România să învingă chingile subdezvoltării (în raport cu standardele europene).
Mai sus menționam gradul scăzut al încasarilor fiscale în România. Acest grad reflectă nu numai dimensiunea sectorului informal din economie, dar și funcționarea precară a statului român. Modernizarea economiei depinde de acțiunea sectorului privat, dar și de o politică publică luminată, de o administrație publică care să nu fie intesată de "căutători de rente". În continuare se practică în România politizarea extremă a funcțiilor publice, care nu ajută reforma sectorului public.
Concluzia este că nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece după anunțul Fitch. Și este improbabil ca această decizie să inducă investiții străine directe semnificative în economia noastră, având în vedere contextul internațional.
Criza nu s-a terminat în Europa, în România. Ajustările din anii ce vin nu sunt ușoare și vor testa sever capacitatea de guvernare. Avem de câștigat un război în ce priveste absorbția fondurilor europene, altul în modernizarea administrației publice. Avem nevoie de venituri bugetare crescute. În același timp, trebuie să gândim o politică economică care să azvârle peste bord naivități, așa cum au fost ele întreținute de anii pre-criză – de genul celor că totul depinde de capitalul străin. Evidența istorică, în lume, arată că țările care nu reușesc să economisească și să pună în aplicare politici care permit afirmarea și a capitalului autohton, care nu pun în valoare avantaje comparative, rămân în bătaia vânturilor. Aceasta este valabil și pentru țările din Uniune. Simpla prezență în UE nu rezolvă handicapul structural de dezvoltare al României. Vrem oare să fim o simplă "anexă", o periferie geografică și ca statut economic? Criza financară și economică actuală aduce numeroase probleme suplimentare. A nu învăța din lecțiile crizei actuale, din eșecul modelului de creștere care s-a bazat masiv pe importul de capital denotă ignoranță, miopie.
Europactul are slăbiciuni proprii. Reforma guvernanței economice în UE nu atacă defecte majore ale structurii; mă refer la instrumente de stimulare a convergenței între regiuni (țări) din Uniune și la instrumente de amortizare a șocurilor asimetrice, inclusiv sub forma unor mecanisme de asigurare prin bugetul UE contra șomajului ridicat. UE are nevoie de elemente de integrare fiscală, de un buget considerabil mai mare. Dacă nu se va avansa în această direcție, tensiuni vor persista, ca și tendințe centrifugare, care pot conduce la fragmentarea, chiar destrămarea Uniunii. Ca semnatară a Europactului, România trebuie să fie conștientă de problemele structurale ale UM și UE.
Și aș mai pune o întrebare: ce o fi în mintea analiștilor străini, inclusiv a celor de la agențiile de rating, cand văd rezultatele la Bac-ul românesc în acest an? Mai ales că ei sunt obligati sa judece in perspectiva. Mai ales ca investitiile in capital uman fac parte din algoritmul de apreciere a sanselor unei tari de a crestere pe termen lung.

Daniel Dăianu, profesor de economie, fost ministru de Finanțe
Comentator invitat al revistei Capital