Practica fiscală de zi cu zi scoate în evidență necesitatea restructurării unor prevederi legislative, în special din categoria procedurilor fiscale. Aici putem avea în vedere atât unele texte de lege justificate de un scop nobil – limitarea și combaterea practicilor evazioniste –, dar care au produs un disconfort major inclusiv la nivelul contribuabililor de bună credință, cât și acele texte de lege insuficient structurate și reglementate, care pot reprezenta punctul de plecare al unor acțiuni arbitrare fie din partea contribuabililor, fie din partea organelor fiscale.

Unde suferă practica fiscală

În actualul Cod de procedură fiscală constatăm lipsa nepermisă a unor norme procedurale prin care să se reglementeze modul de derulare a controalele inspectorilor antifraudă. Reglementarea procedurală explicită a controalelor antifraudă – atât de des invocată și dezbătută – este doar una dintre priorități, dar nu și singura.

O altă prioritate este și implementarea nu doar declarativă, ci efectivă, reală, în practica fiscală a principiului “in dubio contra fiscum”, introdus recent în legislație începând cu data de 01 ianuarie 2016. În caz contrar, acest principiu rămâne doar cu conotațiile pur teoretice. De exemplu, ar fi oportună materializarea în practică a principiului “lăsați-mă să cumpăr”. Ce ar însemna acest fapt? Că un contribuabil de bună-credință nu se va trezi în ipostaza în care, dacă a efectuat achiziții de la un anumit furnizor, organele de inspecție fiscală îi vor limita sau chiar anula ulterior exercitarea dreptului său legitim de deducere (atât la nivelul impozitului pe profit, cât și al TVA), pe motiv că respectivul furnizor a avut un comportament fiscal inadecvat, fără a se stabili, în mod obiectiv, o legătură de cauzalitate în acest sens. Dacă ar fi așa, apare întrebarea firească de ce organele de administrare fiscală – în baza atribuțiilor de serviciu care le revin – nu au inclus furnizorul (identificat, ulterior, de organele de inspecție fiscală ca având un comportament fiscal inadecvat sau disimulat) în lista contribuabililor inactivi și, pe cale de consecință legală directă, de ce nu i s-a anulat validitatea codului de TVA?

În acest sens, organele fiscale ar trebui să creeze o bază de date cu firmele care manifestă un comportament fiscal inadecvat sau disimulat (chiar dacă nu îndeplinesc criteriile legale pentru a fi declarate ca și inactive), astfel încât un contribuabil de bună-credință să știe apriori că, în momentul în care efectuează tranzacții cu una din firmele înscrise în respectiva bază de date, se supune unor riscuri fiscale privind limitarea exercitării drepturilor sale de deductibilitate fiscală. Pe da altă parte, dacă furnizorul său nu figurează în respectiva bază de date să nu mai poate fi transferat în sarcina sa comportamentul fiscal disimulat al acestuia, decât în baza unor criterii clare și explicite de cauzaliate care să probeze indubitabil o înțelegere frauduloasă între cei doi.

Iar, în acest context, trebuie repusă în actualitate stabilirea unui set de criterii și principii unitare pentru calificarea fiscală a unei operațiuni ca fiind tranzacție artificială, cu efect în ajustarea fiscală a bazelor de impozitare declarate de contribuabil. Iar aici mă refer la conotația strict fiscală, deoarece componenta infracțională a unei tranzacții fictive o regăsim deja definită în cuprinsul art.2 din Legea nr.241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale. În caz contrar, organele fiscale pot dispune de prerogativele de a recalifica arbitrar o tranzacție ca fiind artificială chiar și în situațiile în care aceasta urmărește – pe fond –  un scop economic real, licit și doar în subsidiar sau ca efect colateral și un scop de optimizare fiscală, delimitarea în acest sens lăsând loc unei marje considerabile de interpretabilitate.

Un articol buclucaș

În mod corelativ celor expuse anterior, extrem de relevantă este și restrângerea posibilităţii acordate organelor fiscale de a aplica procedurile de autoritate – reprezentate, în special, de recalificare și de ajustare – doar la anumite situații și cazuri enumerate limitativ de referențialul normativ. Iar aici ne putem referi, în primul rând, la retratarea substanței sau a conținutului economic al tranzacțiilor contribuabililor, de către organele de inspecție fiscală, în baza deja celebrului art.11 cod fiscal.

Să nu uităm însă că, la alineatul 13  al respectivului articol de lege, se prevede că operaționalizarea efectivă în practică a acestuia se va realiza în baza unui ordin al președintelui ANAF, ordin despre a cărui existență, eu personal, nu am cunoștință să fi fost emis și publicat în Monitorul Oficial, deși art.11 din codul fiscal, în forma sa actuală, a intrat în vigoare încă din luna iulie 2015, fiind preluat ca atare inclusiv în conținutul noului Cod fiscal. În scopul aplicării principiale a reglementărilor şi procedurilor fiscale – fără măsuri abuzive din partea organelor fiscale sau fără aplicări discreţionare din partea contribuabililor – apariția, fie și într un final, a acestui ordin este o măsură mai mult decât necesară, în vederea detensionării unor stări conflictuale dintre Fisc și contribuabili.

În forma sa actuală, art. 11 din Codul fiscal prevede posibilitatea recalificării juridice și fiscale a unor operațiuni și a unor activități ale contribuabilului în baza unor practici identificate de organele fiscale ca fiind “abuzive”. Și asta în condițiile în care noțiunea ca atare de “practică abuzivă” nu este definită conceptual în cuprinsul art.7 cod fiscal și nici nu sunt stabilite criterii effective, ci doar două condiții, destul de generale, așa cum acestea se regăsesc la alin.(12) al art.11 din codul fiscal – în baza cărora să se poată aprecia că o tranzacție sau o activitate întrunește elementele constitutive ale calificării ca și abuz de drept.

Ce ar trebui să reglementeze legislația fiscală

  • beneficiarul efectiv, real al unei livrări/prestări (precum și al sumelor de bani rezultate în urma acelor operațiuni economice) și furnizorul efectiv, real al unei livrări/prestări;
  • comportamentul fiscal inadecvat, atât din perspectiva furnizorului, cât și a clientului
  • definirea noțiunilor de asociat/ administrator din umbră sau ocult, în vederea atragerii răspunderii acestora și în raport de obligațiile fiscale datorate și în raport cu datoriile care le revin față de terții de bună credință ai societății
  • practica abuzivă, atât a organului fiscal, cât și a contribuabilului.

 


Articol realizat de
Dr. Dragoș Pătroi, consultant fiscal

 


Te-ar putea interesa și: