Românii sunt sceptici pentru că nu par convinşi că România mai are altceva de oferit în afara unor salarii mai mari.
Târgul locurilor de muncă de la Roma, organizat pentru a-i îmbia pe români să revină acasă, a atras 700 de potenţiale candidaturi pentru vreo 7.000 de posturi vacante. Când cererea e numai o zecime din ofertă, se impun întrebări incomode şi discuţii dureroase, indiferent de produsul adus pe piaţă.
În ecuaţia de faţă, produsul îl constituie locurile de muncă. Ofertantul este România, în timp ce potenţialii „muşterii“ sunt miile de emigranţi plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Reticenţa acestora de a reveni acasă, reflectată prin întrebările puse angajatorilor, arată provocările la care România trebuie să răspundă pentru a-şi asigura dezvoltarea economică pe termen lung.
Românii din Italia au vrut să ştie nu doar ce locuri de muncă vor putea avea soţiile lor, dar şi la ce fel de şcoli au acces copiii în cazul în care familiile s-ar întoarce în ţară. Întâmpinaţi cu discuţii despre salarii şi câştiguri, ei au vrut să afle detalii despre cu totul alte lucruri, care ţin de un barem la care România nu se clasează deloc strălucit: calitatea vieţii.
Premisa organizării aşa-zisului târg de la Roma nu este greşită. Ea vine în contextul unei aparente inversări a migraţiei muncitorilor în alte ţări est-europene. Mult temutul „instalator polonez“ pare să fie din ce în ce mai tentat să treacă Marea Mânecii şi Vistula în sens invers, ademenit de posibilitatea de a face, la Varşovia sau la Cracovia, bani comparabili cu cei din Londra, Glasgow sau York.
Problema este că România nu-i Polonia. Odată eliminate, sau cel puţin estompate, diferenţele salariale dintre patriile adoptive ale românilor şi ţara lor natală, rămân factorii care ţin de viaţa la care pot aspira muncitorii migranţi. Unii polonezi se întorc pentru că nu mai par convinşi că Vestul le oferă altceva în afara salariilor mai mari. Românii sunt sceptici pentru că nu par convinşi că România mai are altceva de oferit în afara unor salarii mai mari (comparativ cu cele de acum câţiva ani). Din cauza unei lipse acute de gândire strategică, România nu are însă nicio şansă să le poată oferi foştilor emigranţi motivaţii non-financiare de a reveni prea curând.
„Stranierii“ prind Realitatea TV prin satelit şi vin acasă măcar o dată pe an. Văd cât de congestionate şi de poluate sunt drumurile, ştiu în ce hal au ajuns şcolile şi spitalele, sunt la curent cu situaţia politică. Mai informaţi şi mai educaţi, se mulţumesc să-şi revadă rudele în vacanţe şi iau calea Vestului după fiecare concediu, lăsând în urmă case bine dichisite, dar goale.
Zeci de ani de investiţii insuficiente în infrastructură, educaţie şi sănătate acţionează acum ca o barieră în calea resursei de care România are nevoie din ce în ce mai mare: talentul şi puterea de muncă a propriilor săi cetăţeni. Fiindcă au avut experienţa traiului într-o societate care funcţionează, aceştia sunt o resursă mult mai valoroasă decât investiţiile Nokia sau Ford, putând deveni o forţă de schimbare pe care niciun şantier nu o poate constitui, o forţă de care România are cea mai mare nevoie.
