Iar asta are legătură în mare măsură cu natura păcătoasă a campaniei lui Obama. Un om care odată personifica speranţa şi echilibrul a coborât ştacheta până la un nou minim lansând atacuri asupra lui Mitt Romney încă dinainte ca acesta să fie nominalizat candidat de către republicani. Şi totuşi alegerile presupun alegerea cuiva pentru a conduce o ţară. Alegerea se traduce acum în două întrebări: cât de bun preşedinte a fost Obama, mai ales în ceea ce priveşte chestiunile economice şi de politică externă? Şi, poate America avea încredere că inconstantul Mitt Romney va face o treabă mai bună? Plecând de la aceste fundamente, democraţii abia merită să fie realeşi.
Primul mandat a lui Obama a fost unul peticos. Argumentul său cel mai puternic în ceea ce priveşte economia este pur şi simplu că nu a făcut ca lucrurile să devină şi mai rele. America era pe o spirală descendentă când a preluat el puterea, băncile şi producătorii auto erau aproape de dezastru iar numărul şomerilor creştea cu 800.000 pe lună. Reacţiile sale – o stimulare agresivă, salvarea General Motors şi Chrysler, aplicarea unor teste de stress raţionale băncilor şi majorarea obligatorie a capitalului (astfel încât sistemul bancar american este acum într-o formă mult mai bună decât corespondentul european) – au ajutat la evitarea unei Depresiuni. Este însă un mesaj greu de vândut acum, când creşterea este anemică iar slujbele rare; îi va aduce nişte laude în istorie, şi îi aduce şi laudele noastre.
Mai sunt două chestiuni care înclină balanţa în favoarea sa. Unul este politica externă, unde a lăsat de asemenea o moştenire descurajantă. Obama a recalibrat “războiul împotriva terorii” a lui George Bush mai direct asupra teroriştilor, ucigândul pe Osama bin Laden, intensificând loviturile cu drone (poate prea mult) şi retrăgându-se din Irak şi Afganistan (prea repede, în ambele cazuri, pentru gustul nostru). După un start turbulent a relaţiilor cu China, diplomaţia americană a făcut “pivotarea” necesară înspre Asia. În contrapondere, nu s-a implicat suficient şi a greşit atât în disputa Israel-Palestina cât şi în “resetarea” relaţiilor cu Rusia. Iar Iranul şi-a continuat îngrijorătorul program de înarmare nucleară.
Toate aceste probleme ar fi putut fi anticipate, nu şi primăvara arabă. Obama se poate mândri cu izgonirea dictatorilor din Egipt şi Libia, însă el mai degrabă s-a adaptat evenimentelor şi nu le-a creat, iar asta se vede cel mai bine în actualul carnagiu din Siria. În comparaţie cu, să zicem, George Bush seniorul, care s-a descurcat cu sfârştiul războiului rece, acest tip distant şi neimplicat nu este un mare diplomat; totuşi, pus alături de mai tânărul Bush, Obama a fost o carte sigură.
Alt câştig al său este reforma sănătăţii. Chiar şi pentru un ziar care nu iubeşte marile guverne, faptul că peste 40 de milioane de oameni n-aveau asigurare de sănătate într-o ţară atât de bogată precum America era scandalos. “Obamacare” va îndrepta asta, însă Obama a făcut puţine pentru a acoperi toate fisurile sistemului – cheltuielile uriaşe, insuportabile. El a cedat prea mult control democraţilor de stânga din Congres. La fel ca gigantica reformă Dodd-Frank a Wall-Street-ului, Obamacare a generat un ghem de panglici roşii – lăsând businessul să se descurce cu ştie cu ele.
În această fază apar primele noastre dubii cu privire la Obama. Nicio administraţie în ultimele decade nu a avut o aşa de mică apreciere pentru comerţ. Democraţii de dinainte, în special Bill Clinton, au majorat taxele, dar încă înţelegeau capitalismul. Asuprirea mediului de afaceri pare să fie a doua natură pentru prea mulţi dintre oamenii din jurul lui Obama. Dacă unele dintre nominalizările din cabinetul său sunt decente  – Hillary Clinton la Departamentul de stat, Arne Duncan la educaţie sau Tim Geithner la Trezorerie – Casa Albă pare prea des înclinată spre stânga. Obstrucţioniştii republicani din Congress au fost cu siguranţă o scuză convenabilă pentru prea multe dintre eşecurile prezidenţiale, însă Obama ar trebui să se uite şi peste umăr. El a alocat mult prea puţin timp, din păcate, pentru a încerca să-i înduplece pe cei cu viziuni contrare alor sale; din 104 jocuri de golf câte a jucat preşedintele în timpul mandatului, doar una a fost cu un congressman republican.
Mai presus de toate, Obama s-a arătat pregătit să se confrunte cu principalele probleme interne care stau în faţa viitorului preşedinte: America nu mai poate să taxeze ca un guvern mic dar să cheltuie ca unul de proporţii. Obama a ajuns preşedinte promiţând că va pune capăt “cronicului nostru obicei de a evita deciziile dure” în reformarea finanţelor – apoi a întors-o, aşa cum a făcut cu schimbările climaterice şi cu imigraţia. Jenant, el a ignorat chiar sugestiile imparţialei comisii Bowles-Simpson asupra deficitului, o comisie pe care el o înfiinţase. Mai relevant, a eşuat în a veni cu un plan credibil cu ce va face în următorii patru ani. Aproape toată campania sa a fost un atac continuu asupra lui Romney, ţintind mai ales averea şi succesul în afaceri al acestuia.
Mai mulţi Mitt dau ameţeală

Nerealizările lui Obama au lăsat o mulţime de spaţiu pragmaticilor republicani, în special celor care au capacitatea de a reechilibra sondajele şi a rasturna guvernuk. Un astfel de candidat a sclipit pe ecranele televizoarelor în prima dezbatere prezidenţială. Aceasta publicaţie ar vota pentru acel Mitt Romney, la fel cum ar face-o pentru acel Romney care a condus Massachusetts-ul democratic într-un mod nepartizan (implementând chiar modelul pentru Obamacare). Problema e că sunt o grămadă de Romney care sunt pe care să facă o mulţime de lucruri periculoase.
Uitaţi-vă la politica externă. În dezbateri, Romney s-a ţinut aproape de preşedinte în aproape toate tematicile. Însă în rest a adoptat o atitudine mai belicoasă. În unele cazuri, cum sunt Siria şi Rusia, noi ne-am dori o poziţie mai robustă. Însă Romney pare puţin prea pregătit să bombardeze Iranul, pare un suporter prea necondiţionat al Israelului şi crede complet greşit că “palestinienii nu doresc pacea”. Agresivitatea ar putea începe încă din prima sa zi de mandat, când şi-a propus să listeze China drept un manipulator valutar – o provocare fără sens la adresa noii conduceri a Chinei ce ar putea uşor degenera într-un război comercial. Sau uitaţi-vă la reducerea deficitului bugetar şi la reformarea administraţiei americane. Sunt ceva mai multe lucuri bune. În general, Romney este susţinătorul unui guvern mai redus. Încă departe de a fi vocea prudenţei fiscale, Romney vrea să înceapă printr-o uriaşă reducere de taxe (care va favoriza masiv pe cei bogaţi), în timp ce va majora dramatic cheltuielile de apărare. Împreună, cele două măsuri ar adăuga 7.000 miliarde de dolari la deficitul pe 10 ani. El va echilibra bugetul prin eliminarea găurilor negre (o idee bună, însă n-a specificat niciuna) şi prin reducerea unora dintre programele sociale ce vin în ajutorul săracilor (o idee proastă pentru că duce inechitatea pe noi culmi). Cel puţin Obama, deşi s-a distanţat de comisia pentru deficit, a spus clar că orice soluţie pe termen lung trebuie să implice atât o reformă a drepturilor cât şi majorarea taxelor. Romney e dus rău dacă încă crede că poate rezolva totul prin reducerea cheltuielilor: până şi republicanii săi au respins propunerea de a reduce 10 procente la un procent de majorare a taxelor. Este important să susţii mediul de afaceri, dar este mult mai important să pui în regulă indicatorii macroeconomici.
Cei mai duri suporteri ai lui Romney îi explică politicile fiscale ca pe “prostiile necesare”, gândite ca să-i convingă pe fanaticii ce au votat în alegerile republicane primare: marele “schimbător” spun ei, nu crede niciun cuvând din ce spune. Bineînţeles, el ştie că în condiţiile actuale nicio persoană sănătoasă la cap nu ar creşte cheltuielile de apărare, proiectate să scadă cu 3% din PIB, la 4%; desigur, preşedintele Romney va găsi el o metodă să crească veniturile din taxe şi impozite, chiar dacă le va reduce.
Mai bine l-ai crede

Oricum, chiar dacă ai presupune că Romneyeconomia ar putea fi mai funcţională în practică decât este în teorie, este extraordinar de greu să-ţi imaginezi că asta va schimba cursul lucrurilor. Când politicienii sunt aleşi ei tind să pună în aplicare multe din lucurile pe care le-au promis în campanie. Francois Hollande, maleabilul nou preşedinte al Franţei, părea prea pragmatic ca să introducă o taxă pe venituri de maxim 75%, dar iată că merge înainte cu acest proiect. Noi n-am fost păcăliţi de stânga franceză; nu vedem niciun motiv pentru care dreapta americană n-ar fi mai flexibilă. Romney, ca şi Hollande, va avea susţinerea partidului – şi sunt subjugaţi intereselor de partid. Într-adevăr, extremismul partidului său este cel mai mare handicap al lui Romney. Democraţii au şi ei defectele lor, priviţi la sindicatele din învăţământ. Însă republicanii au devenit un partid de Torquemazi, forţându-şi reprezentantii să semneze angajamente că nu vor mări niciodată taxele, că-l vor schimba pe preşedintele Rezervei Federale şi că vor îmbrăţişa o abordare mai sudistă a politicilor sociale. Sub preşedintele Romney, noua Curte Supremă de Justiţie conservatoare va încerca să abolească legea Roe v Wade, reinstaurând interzicerea avorturilor. Drepturile imigranţilor (care abia dacă au primit ceva pe vremea lui Obama) şi ale homosexualilor (care au avut beneficii) ar putea fi din nou ameninţate. Noi ne dorim un conservatorism mai tolerant, a la Ronald Reagan, când “guvernul mic” însemna neintrarea statului sub cerceafurile oamenilor şi nici amestecarea în afacerile lor. Romney nu dă niciun semn că ar vrea să ajungă la asta.
Dracul pe care-l ştim

Sperăm că oricare dintre cei doi va câştiga ne va demonstra că am greşit când am fost pesimişti. Odată ajuns la Casa Albă, poate că Romney înţeleptul va deveni o realitate, implementând măsuri nepartizane pentru a reforma administraţia, iar vicepreşedintele său va ţine în frâu insistenţii din Partidul Republican. Un Obama reales ar putea învăţa din propriile greşeli, ar putea curăţa Casa Albă şi asculta de oamenii de afaceri cu experienţă în ideea de a lăsa o moştenire mai fericită decât cea de după acest prim mandat. Amândoi au capacitatea de a deveni mai buni; realitatea însă ne arată că niciunul nu şi-a făcut campanie ca şi cum ar avea de gând să devină. Drept urmare, aceste alegeri oferă americanilor alternative needificatoare. Mulţi dintre cititorii The Economist, mai ales cei care au afaceri în America, ar putea conchide că nimic nu ar fi mai rău decât încă patru ani cu Obama. Îi implorăm să fie atenţi. Chiar dacă e apropiat de mediul de afaceri, Romney are un plan economic ce ar putea funcţiona doar dacă nu crezi nimic din ce spune. Nu este o strategie convingătoare pentru un şef executiv. Şi în ciuda nerealizărilor sale, Obama a salvat economia Americii din pragul dezastrului şi a avut o politică externă decentă. Aşa că noi vom rămâne alături de dracul pe care-l cunoaştem, şi-l vom realege.