Ce puteți citi mai jos, este părerea expertului, și o foarte mică mostră din ceea ce ar putea fi liniile generale ale unui proiect agricol pe țară, un document programatic de care, credem, ar fi mare nevoie.

Stăm bine, și nu prea

Producția agricolă a României la cereale a crescut de patru ori de la aderarea la UE (2007) și până în prezent. Recoltele bune din acest an agricol vor aduce la bugetul statului român venituri directe din taxe de peste un miliard de euro. Aici este vorba doar de sumele rezultate direct, din achitarea taxelor pe producție, taxele pe materiile prime. Însă, aceste materii susțin industria alimentară și alte industrii conexe care generează taxe din forța de muncă, taxe de mediu, impozite pe profituri etc.

Din păcate, recoltele nu vor ajuta însă foarte mult economia autohtonă, pentru că mare parte din materia primă agricolă este exportată.

Bugetul public al României pierde alte miliarde de euro din faptul că mari cantități sunt exportate ca materie primă. În statisticile Uniunii Europene și ale Comisariatului pentru Agricultură din cadrul Comisiei Europene producția de cereale a României pentru 2021 este estimată la 28 de milioane de tone. La această producţie bună s-a adăugat şi creşterea preţurilor materiilor prime însă în paralel cu aceasta au crescut şi preţurile inputurilor, nu trebuie uitat faptul că preţul îngrăşămintelor pe bază de azot au crescut de la 900 lei/tonă în 2020 la peste 4.000 lei/tonă în 2021.

Avem nevoie de plus valoare

Lipsa programelor care să ducă la adăugare de valoare produselor procesate duce la pierderea a peste 2,5 miliarde de euro numai în cazul  florii soarelui (diferenţa de preţ dintre vânzarea unei tone de materie primă şi unei tone de ulei) fără a lua în calcul veniturile provenite din zona de industrie conexă: de procesare, activitatea furnizorilor de produse necesare procesării, activitatea producătorilor de mase plastice, logistica și distribuția uleiurilor, distribuția și suportul acordat industriei cărnii prin vânzarea de șrot etc. în trecut au existat programe pentru stabilizarea producţiei materiei prime în ultimii doi ani trebuiau mai mulţi bani pentru procesare, depozitare, creşterea puterii producătorilor în lanţul alimentar.

Apariţia unor politici publice, acceptate de decidenţii politici, care să sprijine creșterea valorii adăugate în agricultură prin stimularea depozitarii și procesării materiilor prime agricole, realizată concomitent cu investiții de modernizare a infrastructurii principale a sistemelor hidroameliorative, care să permită creșterea competitivității afacerilor agricole românești și diminuarea deficitului balanței comerciale.

Materiile prime ar trebui să nu mai fie exportate, pentru că practic se exportă subvențiile ele să rămână pe piaţa internă şi să acopere necesarul de consum al românilor. Ar trebui însă exportate produsele procesate întrucât aceste produse finite sunt mai scumpe și deci purtătoare de taxe mai mari decât materia primă.

Ce ar trebui făcut

Cea mai mare problemă existenta astăzi o considerăm a fi răspunsul la acest trinom” piață-asociere-finanțare”. În afara unui răspuns concret cred că vom rămâne în starea actuală mult şi bine! În plus, cred că dacă vom continua cu execuţii bugetare de doar 43% ale Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare în anul în care fermierii aveau aşteptări mari cu privire la sistemul de irigații-desecare-drenaj-corectarea eroziunii solului, atunci clar că nu putem avea randamente în creştere.

  • Pentru a sprijini fermierii, consider că, este important să avem în vedere următoarele:
  • Punerea în funcţiune a programelor de reproducţie, a programelor din horticultura, a celor din zona montană etc;
  • Acordarea la timp a plăţilor şi la un nivel care să garanteze veniturile producătorilor;
  • Susţinerea producătorilor fata de creşterea preţurilor la îngrăşăminte, energie, gaze, motorina, inputurilor în general;
  • Discuţii cu fermierii, pe activităţi, zone şi regiuni astfel încât Programul Naţional Strategic să fie complet şi să satisfacă dorinţele celor din sectorul agroalimentar;
  • Investiții în infrastructura de depozitare;
  • Dezvoltarea și modernizarea unităților de procesare;
  • Sprijin pentru producători, în vederea păstrării în țară a materiei prime;
  • Forța de muncă trebuie să reprezinte o preocupare și de ce nu în creșterea productivității economice;
  • Un program de susținere a puterii de cumpărare a populaţiei este necesar pentru perioada post criza coronavirus;
  • Investiții în modernizarea, restructurarea și creșterea competitivității fermelor;
  • Sprijin pentru cooperare în vederea integrării pe lanţul agro-alimentar/programe de sprijin pentru industria alimentară;
  • Creşterea competitivităţii sectorului legume-fructe;
  • Programe pentru instalarea tinerilor fermieri;
  • Gestionarea riscurilor la nivel de fermă;
  • Investiții în infrastructura de irigații;
  • Plăți compensatorii pentru angajamente în materie de mediu-climă şi ecoscheme.

Astfel, securitatea alimentară este prima condiție pentru a proteja sistemul nostru democratic, iar suveranitatea alimentară este prima verigă a suveranității economice. Vom putea să ne gândim la asta atunci când crizele alimentare sunt în creștere pe planetă și semnele unei scăderi a producției agricole cresc în Europa?

Reforma PAC „de la fermă la furcă” care prefigurează o scădere a potențialului productiv al agriculturii europene de la 7 la 12% conform unui studiu USDA nu este în mod hotărât liniștitoare, nici pentru Europa și nici pe termen lung pentru securitatea alimentară a umanității, care are nevoie de o parte din producția agricolă europeană pentru a se hrăni.