Remarcabila unanimitate care a predominat prima fază a crizei financiare care a început în 2008 şi care a culminat, în aprilie 2009, cu decizia liderilor G20 să aloce un pachet de salvare de 1.000 de miliarde de dolari pentru sprijinirea economiei mondiale, s-a risipit cu mult timp în urmă. Acum, luptele interne birocratice şi concepţiile greşite fac ravagii, comentează The Guardian.

În plus, lucrurile sunt complicate şi mai mult de dezacordurile politice, în contextul în care strânsa cooperare internaţională este necesară pentru a corecta dezechilibrele globale.
Neîncrederea cu privire la datoriile suverane din Europa au gravitat atât de mult în jurul euro, încât supravieţuirea monedei unice europene este acum pusă la îndoială. Numai că euro a fost o monedă "incompletă" încă de la început, remarcă The Guardian, arătând că Tratatul de la Maastricht a stabilit o uniune monetară fără o uniune politică – o bancă centrală comună, dar nu şi o trezorerie comună. Arhitecţii monedei au fost conştienţi de această deficienţă, dar defectele au devenit evidente numai după criza din 2008.
Moneda euro a fost construită pe baza ipotezei că pieţele îşi corectează propriile excese şi că dezechilibrele apar numai în sectorul public. Numai că unele dintre cele mai mari dezechilibre care au alimentat actuala criză au apărut în sectorul privat, iar introducerea monedei euro a fost responsabilă indirect.
În loc de convergenţa prevăzută de Tratatul de la Maastricht, s-a ajuns la divergenţe în performanţa economică. Ţări precum Spania, Grecia şi Irlanda au dezvoltat bule imobiliare, au crescut mai repede, şi au dezvoltat deficite comerciale cu restul zonei euro, în timp ce Germania a ţinut în frâu costurile forţei de muncă, a devenit mai competitivă şi a dezvoltat un excedent comercial cronic.
Împrumuturile ţărilor mai puţin dezvoltate într-o valută străină au avut drept consecinţă creşterea primelor de risc. La summitul de la Bruxelles din 9 decembrie, ţările din zona euro au convenit să instituie o uniune fiscală mai strânsă. Dar când această decizie a fost luată, era deja prea târziu pentru a aduce criza financiară sub control.

Măsurile introduse de către Banca Centrală Europeană au încercat să rezolve problema de lichiditate a băncilor, dar nu s-a făcut nimic pentru a reduce primele de risc mari pe obligaţiuni guvernamentale.
Dacă datoria suverană din restul zonei euro nu este ţinută sub control, o intrare în incapacitate de plată a Greciei ar putea provoca o prăbuşire a sistemului financiar global.

Chiar dacă un asemenea scenariu de coşmar este evitat în 2012, summitul a cultivat seminţele viitoarelor conflicte – asupra apariţia unei Europe "cu două viteze" şi asupra falsei docrine economice care ghidează pactul fiscal propus pentru zona euro. Aceasta doctrină, prin impunerea de austeritate într-o perioadă de creştere a şomajului, ameninţă să împingă zona euro într-o spirală vicioasă a datoriei deflaţioniste din care va fi dificil să scape.