Cristela Georgescu, copleșită de suferința oamenilor loviți de inundații
Cristela Georgescu a fost vineri în Suceava împreună cu soțul ei, ca să îi sprijine pe oamenii afectați de inundații. În timp ce Călin Georgescu ajuta la treabă alături de autorități, voluntari și localnici, Cristela a vorbit despre cât de greu i-a fost să vadă ce s-a întâmplat în Broșteni.
Ea a spus că se simte neputincioasă și că o frustrează faptul că nu poate rezolva totul imediat. Cu toate astea, i-a făcut bine să fie aproape de oameni, să le asculte durerile – pentru ea, e o lecție de viață. A povestit că plănuiau să ajungă dimineață în zona Neagra, dar n-au fost lăsați pentru că acolo se lucra intens. Atunci s-au hotărât rapid să meargă în altă parte. Spune că Dumnezeu le-a scos în cale un localnic care i-a îndrumat spre o zonă unde nu ajunsese încă nimeni.
Cristela a explicat că se simte ca un om care are o cană cu apă și trebuie să ude un întreg deșert. Nu e vorba de lucruri materiale, spune ea, pentru că ajutoare există, ci de faptul că oamenii au nevoie să fie ascultați, să își spună povestea. Pentru ea, asta înseamnă o lecție de umilință și omenie.
„Tot răul spre bine, noi am dorit să intrăm dimineață pe Neagra și nu am fost lăsați. Acolo, mă rog, sunt lucrări intensive și pur și simplu ne-am mobilizat pe loc să venim. Dumnezeu ne-a trimis pe cineva din zonă și ne-a spus că aici nu ajunsese nimeni. Starea mea acum este cea a unui om care are o cană cu apă și e nevoie să irige un deșert.
Este o frustrare atât de mare că nu poți face, nu e vorba de materiale, pentru că sunt atâtea ajutoare care pot ajunge, dar să stai de vorbă, să asculți, să îți spună povestea lor, este o lecție de smerenie și de omenie extraordinară”, a declarat ea pentru „Realitatea PLUS”.
Cristela Georgescu, impresionată de demnitatea sinistraților din Puzdra
Soția lui Călin Georgescu a povestit cât de dureros a fost pentru ea să vadă suferința oamenilor din zonele afectate. A spus că durerea e atât de mare încât simte că ar vrea să țipe, ca un animal rănit. Crede că nimeni cu inimă nu poate rămâne nepăsător în fața acestor tragedii, care îi amintesc de război.
A mai spus că a întâlnit oameni cu o demnitate impresionantă. De exemplu, unii izolați de ape i-au rugat să nu le lase lor ajutoare, ci să meargă mai jos, unde o bunică avea grijă de trei nepoți și situația era și mai grea. Cristela a povestit și despre un bărbat din Puzdra care, când a venit viitura, și-a dus soția și copiii în grajd, pentru că nu mai aveau alt loc sigur. Spune că doar când auzi asemenea povești îți dai seama prin ce trec acești oameni.
Ea a făcut un apel către cei care pot ajuta, cerând un buldozer la Puzdra, pentru că jumătate din munte s-a prăbușit peste o casă. A spus că nu se poate face mare lucru doar cu lopețile și că munca ar dura o săptămână, dacă nu vine cineva cu utilaje.
„Mie îmi vine să urlu pur și simplu ca un animal înjunghiat. Nu cred că cineva care are inimă și suflet poate să….este ceva, doar la război mai vezi așa. Oamenii au atâta demnitate. Am fost la oameni care erau izolați și au spus: Nu ne lăsați nouă, mai jos e bunică cu trei nepoței, mama lor nu se simte bine, mergeți la ei, sunt alții mai rău.
Am fost la Puzdra, puțin mai sus, ți se face pielea de găină. Ne-a povestit un domn, acolo, că și-a urcat soția și copiii în grajd atunci când a venit viitura. Fac un apel dacă poate cineva să vină cu un buldozer la Puzdra, sus, jumătate din munte a căzut pe ultima casă. Nici la lopată nu reușim să facem ceva într-o săptămână.”
