Discriminarea pe motive de etnie este interzisă în România, conform legislaţiei mai vechi sau mai noi. În consecinţă, minorităţile naţionale sunt egale în drepturi cu „majoritarii“, orice discriminare putând fi sancţionată conform legii.

Acest lucru nu este însă de ajuns pentru a susţine comunităţile etnice, considerate importante pentru păstrarea bogăţiei şi diversităţii culturale a Europei.

Motiv pentru care, la nivel european, s-au promovat convenţii care au drept scop protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestora. Prima convenţie de acest tip la care România a aderat a fost Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (ratificată prin Legea nr. 33/1995).

Recent, România a ratificat prin Legea nr. 282/2007 Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Deşi prima convenţie, cea referitoare la protecţia minorităţilor, are şi ea destule trimiteri la folosirea limbii, cea de-a doua este, evident, mult mai bine focalizată pe acest aspect atât de important al identităţii naţionale. Conform Cartei, România are obligaţia să specifice în legea de ratificare fiecare limbă regională sau minoritară la care se aplică anumite paragrafe din Cartă, selecţionate conform regulilor stabilite de către aceasta. Acestea sunt: bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă, turcă, ucraineană.

Nu trebuie înţeles de aici că toate limbile enumerate au aceleaşi „drepturi“ din punctul de vedere al măsurilor pe care România se obligă să le adopte în vederea protejării şi promovării lor. Conform algoritmului prevăzut de Cartă, pentru fiecare din limbile nominalizate, ţara contractantă se angajează să aplice un minimum de 35 de măsuri (enunţate în Cartă sub formă de paragrafe sau alineate). Selecţia făcută de România diferă de la o limbă la alta, diferenţele putând fi explicate prin „situaţia fiecărei limbi“.

Domeniile vizate sunt: învăţământ, justiţie, autorităţi administrative şi servicii publice, mijloace de comunicare, activităţi şi facilităţi culturale, viaţa economică şi socială, schimburi transfrontaliere.

Măsuri pentru limbile germană şi maghiară

Cu titlu de exemplu prezentăm câteva dintre măsurile comune pe care România se obligă să le ia cu referire la limba germană şi cea maghiară:

În domeniul justiţiei, România se angajează, printre altele:
• Să ia măsuri pentru utilizarea eventuală de interpreţi şi traduceri, fără ca aceasta să atragă cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi;
• Să nu conteste validitatea actelor juridice întocmite în ţară numai pe motivul că acestea sunt redactate într-o limbă regională sau minoritară;
• Să facă accesibile în limbile regionale sau minoritare textele legislative naţionale cele mai importante şi pe acelea care îi interesează în mod special pe cei care utilizează aceste limbi, dacă aceste texte nu sunt deja disponibile în alt fel.

În ceea ce priveşte activităţile economice şi sociale, România se angajează, pentru ansamblul ţării:
• Să excludă din propria legislaţie orice dispoziţie care interzice ori limitează în mod nejustificat folosirea limbilor regionale sau minoritare în documentele referitoare la viaţa economică ori socială şi, mai ales, în contractele de muncă şi în documentele tehnice, cum ar fi instrucţiunile de utilizare a produselor sau a echipamentelor tehnice;
• Să interzică introducerea în regulamentele interne ale întreprinderilor şi în actele private a oricăror clauze ce exclud ori limitează folosirea limbilor regionale sau minoritare, cel puţin între vorbitorii aceleiaşi limbi;
• Să se opună practicilor ce tind să descurajeze folosirea limbilor regionale sau minoritare în cadrul activităţilor economice şi sociale.

În conformitate cu prevederile Cartei, România trebuie să elimine din legislaţia naţională prevederile care limitează folosirea limbii germane sau maghiare la încheierea contractelor de muncă. Or, Codul muncii precizează următoarele:
„Art. 16. – (1) Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română.“

O prevedere asemănătoare se regăseşte în Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, precum şi în unele contracte colective.

Formularea „în măsura în care este posibil“ se traduce în legislaţia naţională actuală în felul următor:
Legea nr. 215/2001 a administraţiei locale (republicată):
„Art. 76. – (5) Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu în limba română.“
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor:
„Art. 16. – (2) În relaţiile oficiale cu autorităţile statului, cultele recunoscute folosesc limba română.“

Ceva mai nuanţate sunt prevederile din Codul de procedură fiscală, respectiv:
„ARTICOLUL 8 – Limba oficială în administraţia fiscală
(1) Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.
(2) Dacă la organele fiscale se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, organele fiscale vor solicita ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizaţi.
(3) Dispoziţiile legale cu privire la folosirea limbii minorităţilor naţionale se aplică în mod corespunzător.“ n

Reguli în administraţie

În relaţia cu administraţia publică, România se angajează, în măsura în care este posibil, ca în circumscripţiile administrative ale statului locuite de un număr de vorbitori de limbi regionale sau minoritare:

• Să vegheze ca funcţionarii autorităţilor administrative care asigură relaţia cu publicul să folosească limbile regionale sau minoritare în raporturile lor cu persoanele care li se adresează în aceste limbi;
• Să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta cereri orale ori scrise şi să primească răspunsuri în aceste limbi;
• Să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta cereri orale ori scrise în aceste limbi;
• Să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta ca valabil un document întocmit în aceste limbi;
• Să pună la dispoziţie formulare şi texte administrative de uz curent pentru populaţie în limbile regionale sau minoritare, ori în versiuni bilingve;
• Să permită autorităţilor administrative să întocmească documente într-o limbă regională sau minoritară.

Te-ar putea interesa și: