Cei 27: Datoria face uniunea

 Pentru a face față crizei sanitare, Comisia Europeană va propune, miercuri, crearea unei „trezorerii europene”, pentru a pune în comun o parte din datoriile viitoare

Comisia va propune, miercuri, crearea echivalentului unei „trezorerii europene”, care să fie responsabilă cu crearea unei datorii comune. Nu va purta acest nume, dar asta va fi: ca parte a „fondului de recuperare” a cărui creare a fost solicitată de șefii de stat și de guvern în timpul summitului din 23 aprilie, executivul european ar trebui să propună să fie autorizat să strângă de pe piețe 1.000 de miliarde de euro pentru a finanța cheltuielile pentru reconstrucția celor douăzeci și șapte după criza de coronavirus. 500 de miliarde euro vor fi subvenții directe către state, rambursate de bugetul european, și 500 de miliarde vor fi împrumuturi alocate țărilor și rambursate de fiecare beneficiar separat. Dacă adăugăm împrumuturile de 540 de miliarde de euro deja decise de Uniune și cele 1.000 de miliarde de euro pe care Banca Centrală Europeană (BCE) le injectează în prezent în sistemul financiar, ajungem la suma de 2.540 miliarde de euro. Un minim pentru a încerca o relansare economică după ”accidentul” economic provocat de coronavirus.  În aceste sume care dau amețeli, elementul cel mai important este în mod evident mutualizarea parțială a datoriilor viitoare, care va ușura conturile publice naționale. 

Trebuie să subliniem importanța istorică a acestei inovații care acum două luni era de neconceput: de fapt, capacitatea de îndatorare și, prin urmare, autonomia bugetară sunt atributele esențiale ale unui stat. 

Când Germania s-a raliat pe 18 mai la ideea franceză de a crea o datorie comună, presa anglo-americană a vorbit despre un „moment hamiltonian” pentru Europa. Aceasta este o referire la Alexander Hamilton, primul secretar al Trezoreriei tânărului stat SUA, care a reușit în 1790 să convingă Congresul să creeze o datorie federală, ceea ce a transformat confederația americană într-o federație. Este exact aceeași cale pe care o urmează Uniunea acum.

 Mașinăria este pornită

Desigur, această capacitate de împrumut care va fi acordată Uniunii – cel puțin în cazul în care cei douăzeci și șapte adoptă în unanimitate propunerea Comisiei – este temporară, întrucât este plafonată la 1.000 de miliarde de euro, iar mutualizarea este limitată la 500 de miliarde de euro. Dar „cine are datorii va mai face”, după cum a spus un membru al Comisiei. 

Această prevedere, care este temporară, dar va deveni permanentă, are un precedent recent: Fondul european de stabilitate financiară (EFSF) creat în 2010 în mijlocul crizei datoriilor din zona euro pentru o perioadă de trei ani a fost în cele din urmă perpetuat sub numele de Mecanismul European de Stabilitate (MES), și misiunile sale s-au extins în timp. Cu alte cuvinte, odată lansată mașinăria, este greu de crezut că statele vor reveni asupra deciziei. În plus, va trebui creată bucată cu bucată o administrație de resort, după modelul Agence France Trésor, înainte de lansarea pe piețe: 500 de miliarde reprezintă mai mult decât dublul datoriei emise în fiecare an de Franța (aproximativ 220 miliarde de euro). În Uniune, ca și în statele membre, organismul este cel care creează funcția…

Tentația de a încredința Uniunii o capacitate de îndatorare permanentă va fi cu atât mai mare, deoarece această datorie va fi în mare parte nedureroasă pentru state. Uniunea, care este cotată triplu A, va împrumuta într-adevăr la rate zero sau chiar negative, ceea ce înseamnă că aceste împrumuturi nu vor costa nimic până la rambursarea lor după zece, douăzeci sau treizeci de ani. 

În acel moment, va fi posibil fie ca datoria să fie rambursată, fie să se facă un nou împrumut pentru a acoperi capitalul care a fost redus de inflație. În primul caz, bugetul european este cel care își va asuma rambursarea, care, în cele din urmă, va ajunge pe spezele statelor, deoarece acestea contribuie bugetul Uniunii în funcție de cota lor cu până la 80%. Aici intră în joc solidaritatea, deoarece, indirect, fiecare va rambursa nu în funcție de ceea ce a primit, ci în funcție de cota la bugetul european.

 Ridicarea unei poveri de pe umerii statelor

Dar, și aici se află frumusețea, acest fapt va duce fără îndoială la o nouă revoluție, cea a unui buget european total independent de state. Într-adevăr, de-a lungul timpului, ceea ce poartă numele „resurse proprii”, acele impozite europene propriu-zise (taxe vamale sau ceea ce impropriu denumim „resurse TVA”), care au constituit inițial întregul buget, au fost reduse la minim. De unde și bătălia care durează de douăzeci de ani pentru a crea noi resurse proprii, pentru a evita negocierile rușinoase care au loc la fiecare șapte ani cu privire la valoarea bugetului european, statele dorind mereu să economisească bani.

Prin urmare, este dificil să înțelegem de ce unele țări refuză să creeze noi resurse proprii UE. În realitate, se tem să piardă controlul asupra alocării cheltuielilor (celebrul „retur corect”). Dar dacă, pe termen lung, bugetul european trebuie să plătească rambursarea împrumuturilor, ar fi mai bine să o facă cu resursele proprii și nu cu cele ale statelor. 

Circulă mai multe idei, care nu împiedică activitatea economică a Uniunii și nu privează bugetele naționale de venituri fiscale: un impozit pe materialele plastice nereciclabile, o parte din drepturile de emisii de CO2, o taxă ”carbon” pentru intrarea în Uniune a produselor care nu respectă standardele europene, o taxă digitală, o fracțiune din impozitul pe profit al societăților… 

Comisia știe că aceste impozite, chiar dacă nu vor fi adoptate de data aceasta, vor fi adoptate în viitor pentru a elimina o povară de pe umerii statelor membre. „Un al doilea moment hamiltonian va fi cel în care Uniunea va putea preleva impozitul pe dobânzi”, a prezis un membru al Comisiei.