Raportul asupra stabilității financiare publicat de BNR include foarte multe informații. Unele relevante altele mai puțin. Totuși, în raport este prezentată foarte sumar o evoluție care, din punctul meu de vedere, prezintă riscuri majore pentru perioada următoare, dar, mai ales, explică o parte din evoluția economiei din ultimii ani. Expunerea băncilor la riscul de stat a crescut în perioadă 2008-2015 de la 5% din active la 21% din active. Această evoluție a avut loc în timp ce activele sistemului bancar au scăzut. Când comparăm cu restul țărilor din UE vedem că acest grad de expunere este cel mai mare. Două concluzii: 1) Creditarea statului s-a făcut în dauna creditării sectorului privat 2) Există dovezi clare că în România a existat o relaxare cantitativă și implicit o finanțare (in)directă a deficitului bugetar. Finanțarea directă este interzisă prin lege printre altele pentru că duce la inflaţie pe termen lung și taxe mai mari. Dar finanțarea (in)directă practicată de banca centrală din România? Este curios că BNR nu analizează în detaliu acest risc, mai ales, având în vedere eforturile depuse pentru a avertiza asupra pericolelor unei relaxări fiscale – deficit și datorie publică mai mari. În scenariul BNR, statul devine mai riscant, iar sistemul bancar este expus la pierderi majore. De aceea este bizar cât de ușor trece BNR peste expunerea sistemului bancar la riscul de stat.   Un fel de P.S: Mi-a atras atenția o concluzie exagerată din raport, mai ales că vine de la BNR unde sunt sigur că există și econometrişti.

Raportul spune: „Rata dobânzii în scădere la creditele ipotecare a avut un efect stimulativ asupra volumului de credite noi acordate în ultimii ani (Grafice 2.22). Coeficientul de corelație dintre volumul creditelor ipotecare noi acordate în lei și rata dobânzii la creditele ipotecare în lei a fost de aproximativ -0,881 în perioada 2007–2015.“

BNR găsește o corelație și spune că explică dinamica creditării în lei. Totuși experții BNR nu văd legătură dintre momentul în care creditarea în lei explodează și trecerea programului „Prima Casă“ doar la creditarea în lei? Un economist bun, nu neapărat rațional, s-ar fi uitat la relația de cauzalitate (Granger sau Tado – Yammamoto). Eu cred că impactul este mult mai puternic când analizăm evoluția creditului în lei versus schimbare legislativă. După ce înțelegem cine a influențat creditul în lei (dobânda sau legislația), putem să mergem mai departe și să înțelegem mecanismul de transmisie al politicii monetare.

Articolul a fost preluat de pe blogul autorului.