Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe ceva natural, considerând că-i normal să existe dezbatere pentru a gestiona mai bine statul. Cei ce împărtăşeau idei similare cooperau, iar asta purta numele de partid. Discursurile politice şi editorialele din ziare erau menite să convingă. Şi erau puţine motive ca cineva să n-o facă dacă poziţia sa era corectă şi ideile sănătoase. Aceasta era optica celor ce scriau regulile constituţionale la începutul secolului XIX. Dar toate acestea presupuneau că statul nu se amesteca în condiţiile economice ale pieţei. Că cetăţenii împărtăşesc un singur ideal politic: bunăstarea întregii ţări şi a populaţiei. Şi tocmai aceasta e filosofia socială şi economică pe care a înlocuit-o intervenţionismul.

Potrivit ideilor intervenţioniste, datoria guvernului nu vizează binele comun, idee pentru care militau oamenii de stat din secolul XVIII, ci de a susţine şi privilegia grupurile speciale. Ceea ce ni se oferă astăzi – subliniază Mises – e o situaţie în care nu mai există partide în accepţiune clasică, ci doar grupuri de presiune. Şi în fiecare partid există reprezentanţi ai acestor grupuri, ce sunt mai interesaţi să coopereze cu reprezentanţi ai aceloraşi gru­puri din partidul rival. Vi se pare că se potrivesc la România spusele lui Mises? Haideţi să vedem cum a evoluat datoria publică. A crescut în criză de la 13% la o treime din PIB, pentru a finanţa în 2009 -2011 deficite bugetare de 9,5% , 6,9% şi 5,4% din PIB. Iar de la datorie, ajungem şi ne uităm la ceea ce scrie pe wikipedia în dreptul ANRP. E o autoritate ce se ocupă cu despăgubirea bunurilor naţionalizate numită pivot al corupţiei. Şi atunci oamenii simpli se întreabă de ce în loc de restitutio in integrum apar nişte vehicule de despăgubire, în bani şi acţiuni. Şi ce ar fi dacă ar exista o singură formă?

Până la îndatorarea masivă a României din anii de criză, retrocedările au fost la scară redusă, la fel şi despăgubirile. Nu ne-am vândut sau retrocedat ţara, nu prea existau instrumente de piaţă. Deşi, dacă s-ar fi lansat IPO-uri în 2009, cum a făcut Polonia, probabil că n-am mai fi avut nevoie de un acord internaţional de împrumut. Însă datoria nu vizează binele comun, ci – după cum zice Mises – susţine şi privilegiază grupurile speciale. Oare de asta banii ies mai întâi cu titlu de despăgubire, ajung poate în GDR-uri, şi se întorc în IPO-uri?

De aceea e nevoie de două vehicule de despăgubire, unul de ieşire şi altul de intrare? Şi brusc, după ce a existat o mare reticenţă pentru capitalism şi instrumente de piaţă se observă cât de utile sunt? Ce contează că IPO-urile trebuiau făcute în 2009, ca să nu crească datoria publică de la 13% la o treime din PIB? Că se fac la companii deja bine capitalizate, în loc să se iniţieze la societăţi ce au cu adevărat nevoie de resurse şi management privat, ca să se eficientizeze? Ce dacă nu s-a făcut restitutio in integrum decât la scară mică? Dar, după cum observam într-un articol anterior banii furaţi în criză sunt aici, în România.

 

Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro