„Desigur că nu.” Este o reacție obișuită. (Râsete) Este o discuție scurtă. Alții preiau abordarea lui John McEnroe. „Vorbești serios?”

Nu pot imita accentul lui, dar vorbesc serios, datorită acestor doi copii, care, după cum veți afla, sunt chiar la baza argumentului meu. La stânga, o avem pe Pia. Locuiește în Anglia. Are doi părinți iubitori, dintre care unul e chiar aici, în picioare. Dorothy, la dreapta, locuiește în Kenya rurală. Este una dintre 13,000 de copii orfani și vulnerabili, asistați de o organizație caritabilă pe care o susțin. O fac pentru că cred că Dorothy, ca și Pia, merită cele mai bune șanse în viață pe care ni le putem permite pentru ea. Veți fi de acord cu mine, sunt sigur. Și ONU este de acord. Scopul lor major pentru ajutor umanitar internațional este de a aspira la o viață demnă.

Dar – și iată obstacolul – ne putem permite aspirațiile de ajutorare? Istoria ar sugera că nu. În 1970, guvernele și-au stabilit un obiectiv de a crește plățile de ajutor umanitar dincolo de mări până la 0.7% din venitul lor național. După cum vedeți, se produce un mare decalaj între ajutorul umanitar real și obiectivul dorit. Dar apoi vin Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, opt scopuri ambițioase dorite până în anul 2015. Dacă vă spun că unul dintre acele scopuri este de a eradica foametea și sărăcia extremă, vă dați seama de amploarea acestei ambiții. A fost, de asemenea, o oarecare reușită. Numărul de oameni care trăiesc cu mai puțin de $1.25 pe zi s-a înjumătățit. Dar multe rămân de făcut în doi ani. Unul din opt oameni rămân încă flămânzi. În contextul acestui auditoriu, e ca și cum primele două rânduri nu ar avea deloc mâncare. Nu ne putem mulțumi cu atât, motiv pentru care preocuparea pentru al optulea scop, legat de finanțare, despre care ziceam la început că e în scădere, este atât de îngrijorătoare.

Așadar, ce se poate face? Ei bine, eu lucrez în piața financiară, nu în dezvoltare. Studiez comportamentul investitorilor, cum reacționează ei la politică și la economie. Îmi dă o altă perspectivă asupra problemei ajutorului umanitar. Dar a fost nevoie de o întrebare inocentă de la fiica mea de patru ani să mă facă să înțeleg asta.

Eram cu Pia pe drum spre o cafenea locală. Am trecut pe lângă un om care făcea o chetă caritabilă. Nu aveam niciun pic de mărunt să-i dau, iar ea a fost dezamăgită. Ajunși în cafenea, Pia își scoate cartea de colorat și începe să mâzgălească. După puțin timp, o întreb ce făcea și-mi arată un desen cu o bancnotă de £5 de dat omului de afară. Este atât de drăguț și mult mai generos decât ar fi fost Tata. Desigur, i-am explicat, „Nu poți face asta; nu e voie.” La care primesc clasicul răspuns de copil de 4 ani : „De ce nu?” De-acum încep să mă agit, pentru că chiar cred că pot răspunde, de data asta. Mă lansez într-o explicație despre o furnizare nelimitată de bani urmărind un număr finit de bunuri ridică prețurile incontrolabil.

Ceva din acel schimb de cuvinte a rămas în mintea mea, nu din cauza privirii ușurate de pe fața Piei când terminasem, în sfârșit, ci pentru că era legat de sanctitatea furnizării banilor, o sanctitate care fusese contestată și pusă sub semnul întrebării de către reacția băncilor centrale la criza financiară. Încercând să-i liniștească pe investitori, băncile centrale au început să cumpere active pentru a-i încuraja și pe aceștia să facă la fel. Au finanțat aceste achiziții cu bani pe care-i creiaseră ei înșiși. Banii nu erau, de fapt, imprimați fizic. Încă sunt oarecum blocați în sistemul bancar și astăzi. Dar cantitatea creeată a fost fără precedent. Împreună, băncile centrale din Statele Unite, Marea Britanie și Japonia au crescut stocul de bani din economiile lor cu 3.7 trilioane de dolari. Înseamnă de trei ori, de fapt chiar mai mult, decât stocul fizic total de dolari bancote aflați în circulație. De trei ori!

Înainte de criză, ar fi fost de neimaginat, totuși a fost acceptat remarcabil de repede. Prețul aurului, un activ considerat că protejează împotriva inflației, a sărit într-adevăr, dar investitorii au cumpărat alte active care ofereau protecție scăzută împotriva inflației. Au cumpărat titluri de valoare cu venit fix, obligațiuni. Au cumpărat și acțiuni. Cu toate poveștile de groază, acțiunile reale ale investitorilor dădeau impresia de acceptare și de încredere.

Acea încredere se baza pe doi stâlpi. Primul era că, după ani în care inflația a fost ținută sub control, s-a avut încredere în băncile centrale că urmau să oprească imprimarea de bani dacă inflația ar fi devenit o amenințare. În al doilea rând, inflația pur și simplu nu a devenit nicicând o amenințare. După cum puteți vedea, în Statele Unite, inflația, în cea mai mare parte a acestei perioade, a rămas sub medie. A fost la fel și în alte părți.

Așadar, ce legătură au toate astea cu ajutorul umanitar? Aici intervine Dorothy și organizația caritabilă Mango Tree care o sprijină. Am fost la una dintre evenimentele lor de strângere de fonduri la începutul anului și am fost inspirat să fac o donație individuală când mi-am amintit că firma mea se oferă să egaleze contribuțiile caritabile pe care le fac angajații săi. Gândiți-vă așadar: În loc să pot s-o ajut pe Dorothy și pe patru din colegii ei de clasă să facă câțiva ani de școală gimnazială, am putut să dublez contribuția. Genial.

Așadar, ca urmare a conversației cu fiica mea și în absența inflației vis-a-vis de imprimarea de bani și știind că plățile internaționale de ajutor umanitar cădeau tocmai la momentul cel mai nepotrivit, m-a făcut să mă întreb: Am putea să egalăm dar la o scară mai mare? Să numin această schemă „Ajutor Imprimant”. Și iată cum ar funcționa. Cu condiția că riscul inflației ar fi fost mic, banca centrală ar fi mandatată să egaleze contribuțiile de ajutor transoceanic ale guvernului până la o anumită limită. Guvernele au avut intenția de a obține ajutor umanitar de până la 0.7 de câțiva ani de zile, așa că haideți să stabilim limita la jumătate, la 0.35% din venitul lor. Iată cum ar funcționa: Dacă într-un an guvernul ar contribui 0.2% din venitul lui ajutorului transoceanic, banca centrală ar completa, pur și simplu, cu încă 0.2%. Până aici, foarte bine.

Cât este de riscant? Ei bine, ar presupune crearea de bani pentru a cumpăra bunuri, nu active. Sună deja ca și cum ar fi mai inflaționar, nu-i așa? Dar există doi factori atenuanți importanți. Primul este acela că prin definiție, banii imprimați ar fi trimiși peste oceane. Așadar, nu este evident cum determină inflația în țara care face imprimarea decât dacă duce la o depreciere valutară a acelei țări. Ar fi improbabil din al doilea motiv: proporția de bani care ar fi imprimați cu această schemă. Prin urmare, să ne gândim la un exemplu în care „Ajutorul Imprimant” ar fi disponibil în Statele Unite, Marea Britanie și Japonia. Pentru a egala plățile umanitare făcute de căter acste guverne în ultimii patru ani. „Ajutorul Imprimant” ar fi generat echivalentul a 200 miliarde de dolari în ajutor suplimentar. Cum ar arăta în contextul creșterii stocului de bani care deja avusese loc în acele țări pentru a salva sistemul financiar? Sunteți pregătiți? S-ar putea să vă fie mai greu în spate să vedeți, pentru că decalajul este destul de mic. Așadar, ceea ce spunem aici este că am luat un risc de $3.7 trilioane pentru a ne salva sistemul financiar și știți ce, a dat roade. Nu a existat inflație. Chiar spunem că nu merită să riscăm să imprimăm încă 200 de bilioane pentru ajutor umanitar? Chiar ar fi riscurile atât de diferite? Mie nu îmi este foarte clar. Ceea ce este clar este efectul pe care îl are asupra ajutorului. Chiar dacă este vorba de imprimare de la doar teri bănci centrale, ajutorul global oferit în această perioadă ar crește cu aproape 40%. Ajutorul umanitar, ca proporție a venitului național, ar crește dintr-o dată la cea mai mare valoare din 40 de ani. Momentan nu ajungem la 0.7%. Guvernele încă sunt motivate să doneze. Dar ăsta e și scopul unei scheme de egalare.

Așadar, cred că ceea ce am învățat este că riscurile acestei scheme de creare de bani sunt destul de modeste, dar beneficiile pot fi imense. Imaginați-vă ce am putea face cu o finanțare cu 40% mai mare. Am putea hrăni rândul din față.

Lucrul de care îmi este frică, singurul lucru de care îmi este frică, în afară de faptul că mi s-a scurs timpul, este că fereastra de oportunitate pentru această idee este una scurtă. Astăzi, crearea de bani de către băncile centrale este o unealtă politică acceptată. Ar putea să nu mai fie. Astăzi există scopuri cu acord universal pentru ajutor umanitar internațional. Ar putea să nu mai fie. Astăzi ar putea fi singura dată când aceste două situații coincid, astfel încât să ne permitem ajutorul pe care întotdeauna am sperat să-l oferim.

Așadar, putem imprima bani pentru ajutor internațional? Cred cu vehemență că întrebarea ar trebui să fie de ce nu?