Tentativa oficialilor AVAS de a privatiza toate cele 1.000 de companii din portofoliu in doi ani si jumatate este, fara indoiala, laudabila. Cel putin la nivel de intentie, pentru ca dincolo de aceasta se naste o mare prapastie intre vointa si “putirinta”. 

Desigur, da bine in fata camerei de luat vederi sau a reportofonului sa lasi impresia ca ai in cap un grafic bine stabilit al evenimentelor viitoare din institutia pe care o conduci, si sa avansezi un deadline cat mai precis pentru ceea ce ai de facut. 

Sa fie insa acest deadline unul in care presedintele AVAS chiar crede, sau unul doar de ochii lumii? Si, cel mai important, exista de fapt vreun termen limita, sau lucrurile merg dupa cum bate vantul? 

Privind strategiile de privatizare ale tarilor din fostul bloc comunist, si mai ales pe aceea a Poloniei, ne putem da seama cat de inapoiati suntem din acest punct de vedere. Nu pentru ca mai avem mult de privatizat, ci pentru ca habar nu avem cum, cand, si mai ales daca vor fi privatizate participatiile statului la cele 1.000 de companii. 

Daca ar fi intrebati onorabilii experti de la AVAS de ce nu vand participatia statului la Petrom, raspunsul ar fi, probabil, o tacere profunda. S-ar incasa bani din belsug, piata de capital ar putea avea de castigat un pic de lichiditate in plus si, cel mai important, statul nu mai are oricum nici o putere de decizie in companie in acest moment. Asa ca nu mai exista motive pentru a tine la stat acele actiuni. Dividendele nu pot fi invocate, pentru ca ele nu ar acoperi decat in 20-30 de ani pretul care poate fi luat inca de pe acum. 

De ce nu vinde AVAS procentul de 6% din Asirom, in conditiile in care actionarul majoritar Ioan Niculae a declarat ca vrea sa delisteze compania, deci este interesat de cumpararea acelor actiuni, la un pret rezonabil pentru stat? De ce a ramas statul actionar la Vel Pitar, cu mai putin de 2% din companie, desi aceasta a fost delistata, iar acum nu se mai poate lua pe detinerea respectiva decat o suma insignifianta? Iar intrebarile de acest fel nu se opresc aici. 

O scuza pe care am auzit-o la un moment dat este faptul ca legea nu face distinctie intre pachetele minoritare si cele majoritare de actiuni, institutia fiind obligata sa caute chiar si pentru 2% dintr-o firma un actionar cu acelasi domeniu de activitate, si sa faca o licitatie.  

Numai ca orice lege se poate modifica, atunci cand situatia o cere. Iar in toti anii in care a existat aceasta problema, era timp destul pentru o asemenea modificare. 

Cea mai mare problema care deriva din lipsa unei strategii serioase de privatizare este insa aceea ca privatizarile nu au nici un fel de legatura intre ele. Statul nu are habar daca vrea sau nu sa ajute intreprinderile aflate in situatii dificile. Si in loc sa foloseasca banii din vanzarea companiilor atragatoare pentru restructurarea celor mai slabe, iar apoi sa le vanda si pe acelea, incearca metode stangace de ajutor de stat, care ne-ar putea aduce si amenzi din partea Comisiei Europene. 

In cazul in care se ia decizia ca firmele aflate in dificultate sa fie trecute pe linie moarta, ar putea, cel putin, sa fie vandute la valoarea lor imobiliara, si ar fi obtinuti niste bani in plus.

Din pacate insa, e greu de spus ca exista cineva care sa stie ce vrea de fapt in legatura cu privatizarea. Iar in curand s-ar putea sa nu mai discutam despre cat de realist este planul de a privatiza o companie pe zi timp de doi ani si jumatate, ci despre cat de realist este sa trecem in faliment o companie pe zi, dintre cele aflate in portofoliul statului.

Marius Pandele – analist pieţe de capital

Citeste mai mult AVAS vrea să privatizeze câte o companie pe zi

Te-ar putea interesa și: