The Financial Times a scris recent că democrația și statul de drept au fost distorsionate complet în Ungaria și, într-o măsură mai mică, în Polonia și România. Cunoscuta publicație economică face o radiografie a Estului Europei la 30 de ani de la căderea comunismului.

Cererea de independență națională, condiții economice mai bune și instituții democratice a fost satisfăcută – deși mai puțin convingător în unele țări față de altele. Și totuși, persistă opinia că 1989 nu prea s-a dovedit în cele din urmă a fi acel punct ireversibil de cotitură spre mai bine la care se spera.

Fără nici o îndoială, democrația liberală este în defensivă – deși oamenii cu bârnă în ochi din Austria, Italia, Marea Britanie și SUA ar face poate bine să se gândească de două ori înainte de a se apuca să arate cu degetul paiul din ochiul Estului.

Democrația și statul de drept au fost distorsionate complet în Ungaria și, într-o măsură mai mică, în Polonia și România. Populiști de dreapta fac parte din coaliția de guvernare din Estonia. În cercurile politice și de afaceri corupția este larg răspândită, pe cuprinsul întregii regiuni.

Totuși, nu este tabloul unei deprimări totale. Apartenența la UE și NATO a adus o relativă prosperitate și securitate – o mare îmbunătățire comparativ cu vulnerabilitatea diplomatică, militară și economică ce submina aceste țări în perioada interbelică.

Temerea exprimată de Václav Havel, răposatul președinte-dramaturg al Cehoslovaciei, în 1990 – cum că regiunea lui risca să alunece într-un vid de putere post-război rece care va genera instabilitate – nu s-a materializat.

Nici nu este corect să afirmi că iliberalismul și șovinismul domnesc necontestate în ECE. De la Gdansk la București, de la Bratislava la Skopje, există multă rezistență populară și politică împotriva acestui fenomen malign. Comparativ cu Brazilia, China, Filipine, Rusia și Turcia (pentru a nu mai menționa și unele democrații occidentale), condițiile din cea mai mare parte a ECE nu arată excepțional de rău.

Cu toate acestea, nu toate sunt bune în regiune. De ce? Un motiv rezidă în modelul pe care guvernele occidentale din anii ’90 l-au prescris pentru tranziția Estului la democrația de piață liberă.

Când Estul își lepăda trecutul comunist, i s-a spus să adopte nu numai democrația liberală, ci și globalizarea, frontierele deschise și capitalismul financiar reglementat superficial, pe care Vestul le considera pilonii propriului său succes economic.

Viciile acestui model au fost expuse de criza financiară din 2008 și de criza europeană a refugiaților și imigranților din 2015-2016. La fel ca în societățile occidentale, în ECE li s-au deschis porțile naționaliștilor, nativiștilor anti-imigranți și populiștilor anti-establishment.

Ei au descoperit o audiență receptivă în rândurile alegătorilor din zonele rurale mai puțin prospere, mai puțin cosmopolite, care de multă vreme se simțeau excluse de la a avea un cuvânt real de spus cu privire la modul în care s-au reinventat țările lor după 1989.

Pentru a fi clar, principalii reformatori pro-democrație din 1989 nu aveau nici un dubiu cu privire la meritul urmării modelului occidental. Nici nu se poate spune neapărat că s-au înșelat.

Programul terapiei de șoc din Polonia – dur în impactul său inițial și chiar și acum inegal în privința unora dintre consecințele sale – a modernizat totuși economia într-un mod care de secole nu-i mai reușise niciunui conducător, fie el polonez ori străin.

Și apartenența la UE a adus mai mult plusuri decât minusuri. Accesul la piața unică, ajutoarele regionale și, din perspectiva omului de rând, la libera circulație în întreaga Europă sunt câștiguri prețuite. În antiteză cu acestea, o anume nemulțumire față de Europa de Vest s-a acumulat pe măsură ce ECE și-a format impresia că, pentru a-l parafraza pe George Orwell, toți europenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alții.

Acest resentiment are foarte mult de-a face cu modelul occidental altoit pe Est. În 1989, la fel ca la revoluțiile europene din 1848, oamenii doreau libertăți civice și, în multe cazuri, eliberarea de sub stăpâni străini, precum și a avea pentru prima dată propriile lor state independente din vremurile moderne.

Dar, după 1989, adoptarea modelului occidental – cu tot cu apartenență la UE, capitalism global și o filozofie politică liberală – a generat tensiuni între liberalismul aliat cu internaționalismul și afirmarea unei proaspăt obținute suveranități naționale.

O luptă similară între naționaliști și liberali i-a divizat pe revoluționarii germani în 1848. Ea a deschis calea unificării Germaniei sub Otto von Bismarck, pe baza principiului naționalismului conservator, iar nu al liberalismului. Acum ECE trece prin propria sa competiție între naționalismul populist și democrația liberală.

Ar fi îndrăzneț să prezici un învingător, în condițiile în care unele dintre societățile vestice sunt prinse într-o luptă care în mare parte este de aceeași factură.

Te-ar putea interesa și: