Frankfurter Allgemeine Zeitung a publicat părerile scriitorului francez despre Grecia, din 1858, o situaţie în care Grecia se regăseşte şi după mai bine de 150 de ani:

"Grecia este singurul exemplu cunoscut de ţară care trăieşte, din ziua în care s-a născut, în faliment total. Dacă Franţa sau Anglia s-ar afla în această situaţie un singur an, am experimenta catastrofe teribile. Grecia a trăit mai mult de douăzeci de ani în pace cu falimentul ei. Toate bugetele, de la primul până la ultimul, sunt în deficit.

Atunci când într-o ţară civilizată veniturile nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile, se face un împrumut intern. Este o modalitate pe care guvernul grec nu a încercat-o niciodată şi chiar dacă ar fi aplicat-o,nu ar fi avut succes. A fost nevoie ca puterile protectoare ale Greciei să-i garanteze solvabilitatea ca să poată negocia un împrumut exterior. Dar resursele obţinute pe această cale au fost irosite de către guvern fără niciun beneficiu pentru ţară.

Astăzi, ţara a renunţat la speranţa de a-şi achita vreodată datoriile. Nici în cazul în care cele trei puteri protectoare ar continua la nesfârşit să plătească în locul ei, Grecia nu s-ar afla într-o poziţie mai bună. Cheltuielile ei tot nu sunt acoperite de propriile sale venituri.

Contribuabilii pur şi simplu nu plătesc

Grecia este singura ţară civilizată unde impozitele sunt plătite în natură. Banii sunt atât de rari în ţară, încât a trebuit să se accepte această formă de impozitare.
Contribuabilii au urmat exemplul agricultorilor: nu plătesc. Proprietarii bogaţi, care sunt şi cei mai influenţi oameni, au găsit metode de a înşela statul, fie prin cumpărarea angajaţilor, fie prin intimidarea lor. Oficialii prost plătiţi şi fără un viitor sigur după prima schimbare de minister, nu urmăresc interesele statului, aşa cum se întâmpla la noi. Ei se gândesc numai să-şi facă relaţii, să-i păstreze pe cei puternici şi să câştige bani.

Pentru contribuabilii nomazi (păstori, tăietori de lemne, pescari), a nu plăti impozitele este o chestiune de onoare. Încă mai cred, aşa cum o făceau pe vremea turcilor, că duşmanul lor este conducătorul lor şi că cel mai nobil drept al omului este să-şi păstreze banii. Tocmai de aceea, până în 1846, miniştrii de Finanţe făceau două bugete ale veniturilor. Unul, bugetul oficial, indica sumele pe care guvernul ar fi trebuit să le primească în anul respectiv; celălalt, bugetul administrativ, indica sumele pe care guvernul spera să le primească.

Şi, cum miniştrii de finanţe au tendinţa să greşească în interesul statului în calculul resurselor probabile, ei trebuiau să facă şi un al treilea buget, cu suma pe care guvernul era sigur că o va primi. De exemplu, în 1845, pentru recolta măslinilor de pe terenul public, dat în arendă fermierilor privaţi, ministrul de finanţe trecea în bugetul oficial suma de 441.800 de drahme. El spera (bugetul administraţiei) că, din această sumă, statul ar fi norocos să primească 61.500 de drahme.

Dar această speranţă era îndrăzneaţă pentru că în anul precedent statul nu a obţinut nici măcar cât sperase, ci 4.457 de drahme şi 31 de centime, adică aproximativ un procent din totalul ce i se datora. În 1846, ministrul de Finanţe nu a mai făcut bugetul administraţiei şi, de atunci, acest exerciţiu este uitat".
Cheltuielile Greciei includ datoria publică (internă şi externă), salariile funcţionarilor de stat, salariile parlamentare, costul ministerelor, costuri de guvernare şi altele.
Un guvern care nu este sigur nici de puterea lui, nici de afecţiunea susţinătorilor, nici de puterea economică a ţării, ar trebui să se împrumute.
Dar împrumuturi se acordă guvernelor consolidate, guvernelor considerate suficient de sincere pentru a-şi îndeplini angajamentele. Şi în cele din urmă, creditorii pot garanta împrumuturi doar atunci când au bani de dat împrumut".