Suntem țara cu cea mai mare pondere a proprietarilor de imobile (dacă nu mă înșel 96% este procentul).

Suntem o țară în care creditele pe termen lung acordate gospodăriilor populației au o pondere de peste 65%. Când mă refer la credite pe termen lung, mă refer la credite care au o maturitate (perioadă de rambursare) de peste 5 ani.

Din creditele pe termen lung, în jur de 80% sunt credite imobiliare luate prin programe guvernamentale (Prima casă, de exemplu).

Nu trebuie să fii economist să realizezi că ai o expunere foarte mare pe acest tip de credite și mai ales o presiune foarte mare din partea cetățenilor pe cererea de astfel de credite. Presiune venită din mentalitate (vom discuta altădată dacă este o mentalitate corectă, sănătoasă sau sustenabilă).

Creșterea îndatorării populației poate avea efecte negative atât asupra sistemului financiar, în condițiile unor vulnerabilități asociate debitorilor cu grad de îndatorare ridicat, cât și asupra creșterii economice și mai ales asupra echilibrului social.

Aceasta este partea „A” panel-ului de prezentare.

 

Partea „B” a panel-ului ne arată următoarele:

Românii sunt pe unul din ultimele locuri la capitolul educație financiară.

Asta înseamnă că există tendință majoră de a acționa instinctiv și mai puțin responsabil.

De multe ori necesitatea este înlocuită de “snobismul social” (îmi iau o masina de marcă high-level, pentru că anturajul meu are astfel de mașini, deși eu nu am veniturile anturajului. Sau, îmi iau un apartament într-un cartier select pentru că e la modă și așa mă stie lumea, desi aș putea trăi foarte bine într-un apartament care să aibă o suprafață dublă sau ar avea un preț de două ori mai mic). Este generalizat sindromul “arderii etapelor”, provine din educație, mentalitate și este complicat de combătut. Durează generații. Ceea ce poți să faci însă este să minimizezi pierderile.

 

Instrumentele de prudențialitate introduse în sistemul bancar nu pot decât inhiba, marginal, cererea de credite, iar pe de altă parte creditele imobiliare sunt un produs bancar de succes pentru finanțatori.

Nu dezvolt mai mult, cred că aveți o imagine a unui modus vivendi care ne conduce într-o situație de risc permanent pe toți:

  1. pe cetățeni, care nu vor avea acelasi nivel al veniturilor vreme de 30 ani, sau ma rog, cel putin al veniturilor disponibile pentru rata la credit. Pe de altă parte volatilitatea economiei poate conduce la fluctuații ale ratei care nu pot fi acoperite, la nesfârșit, prin instrumente de intervenție.
  2. sistemul bancar care folosește capitalul nu în multiplicare economică ci într-o zonă de consum care nu poate întoarce niciodată investiția către economie. Sistemul bancar a cărei expunere pe bunuri fără multiplicare crește, având ca efect o vulnerabilizare a capitalului investit și un risc ridicat în cazul unor șocuri.
  3. statul care trebuie să ia măsuri atât în faza de prevenție cât și în faza apariției riscului iminent de incapacitate de plată a creditelor și care va fi prins între ciocan si nicovală, trebuind să aleaga pe cine salvează: sistemul bancar sau pe cetățeni.

 

Cum vi s-ar părea dacă ar exista un program guvernamental, cu finanțare ori exclusiv de stat, ori cu dublă finanțare, stat-sistem bancar, de educație financiara exclusiv pentru creditele pe termen lung, adresat populației?

Cursuri care sa se încheie cu eliberarea unui atestat, certificat de absolvire și la care să predea experți, profesori, analiști financiari sau cei care susțin cursuri de educație finaciară și sunt atestați.

Iar ulterior, prin reglementari BNR sau ale sistemului bancar, acordarea creditului sa fie condiționată de prezentarea unui astfel de certificat. Așa cum ți se cere să ai o vârstă (care ar însemna ca ai capacitatea de decizie, nu?) așa ar putea să fie solicitat și un astfel de document care atestă că decizia ta este responsabilă.

Toate costurile sa fie susținute de stat (prin ASF) sau de finanțarea duală(ASF-sistem bancar).

În cadrul programului, oamenii sa fie instruiți, să înțeleagă ce înseamnă un astfel de credit, cum se alege, ce tip de dobânda, care sunt costurile, ce perspective sunt, dacă folosește sau nu, cum e cel mai bine sa procedeze, dacă are profilul neecsar pentru un astfel de credit etc.

Posibil să pară ciudat ce spun.

Dar, câți dintre dumneavoastră știu și pot să deceleze între necesitate și dorință?

Lipsa unei responsabilități în decizie te poate conduce la a face o datorie pe 30 de ani, pentru ceva pe care acum îl consideri util, din varii motive conjuncturale, dar pe care peste 10-15 ani, nu îl mai consideri de aceeași utilitate și chiar devine o povară.

La fel, câți avem viziunea de a înțelege că valoarea plătită nu va fi niciodată valoarea imobilului ci una de trei ori mai mare, astfel că banii dați nu vor niciodată recuperați?

Câti înțelegem că valoarea imobilului la finalul creditului este de trei ori mai mică?

Câți înțelegem că achiziția unui imobil aduce costuri auxiliare cu întretinerea acestuia, cu plata utilităților? Facem o astfel de balanță vreodată?

Putem să facem o analiză și să vedem ce alte lucruri am fi obținut cu banii pe care am ales să-I investim într-o proprietate?

În termeni economici asta s-ar numi analiza costului de oportunitate, dar câți dintre noi suntem familiarizati cu acest mecanism?

Câți înțelegem că dobânda nu trebuie să ne sperie ci capitalul (adică rata in sine).

Spun asta pentru că am observat atâta dezbatere că au crescut dobânzile la credite. Păi daca existau venituri suficiente, o creștere cu 1 punct procentual al ratei, ar fi trebuit să reprezinte un cost marginal și nu un cost principal.

Adică, scuzați-mă dar nu poti, cu un venit de 2.000 de lei pe lună să ai pretenția de a putea duce un credit pe 30 de ani, chiar dacă ai facut achizitia prin Programul “Prima Casă”. Cei care au dat acest credit, băncile, ar fi trebuit să te avertizeze. Aici este o problemă care atinge echilibrul social.

 

Oricât de cinică vi se pare afirmația mea, un venit scăzut pe care îl ai, arată vulnerabilitatea în care te afli, în raport cu durabilitatea locului de muncă.

Pentru că este evident că nu esti într-o zonă de confort profesional și nici angajatorul nu te privește ca un element de bază al societății în care lucrezi. Și atunci riscul ca tu să rămâi fără un loc de muncă este crescut și îți aparține și ție.

Și sunt multe și multe alte elemente care pot fi învățate într-un astfel de curs iar rezultatul va fi următorul:

Decizia pe care o vei lua cu privire la solictatea unui credit pe termen lung va fi una responsabilă, luată în cunoștintă de cauză.

Care ar fi costurile unui astfel de program? Evident este necesar un studiu de impact, dar hai să spunem că vorbim de 25.000 de cursanți pe an (ceea ce este foarte mult). La un cost mediu per curs de 500 de lei, ar insemna un cost de 12,5 milioane lei (2,6 milioane euro). Dacă acest cost îl raportăm la volumul creditelor care pot fi acordate și stabilim un nivel mediu al creditului individual la 60.000 euro, am avea un cost de 2,6 milioane euro raportat la 1,5 miliarde euro. Adică 0,17%.

Un cost care ar putea fi ușor recuperat din eliminarea riscurilor viitoare de intrare în incapacitate de plată a cetățeanului (cu efecte asupra sistemului bancar, asupra dezvoltatorului imobiliar, asupra intervenției statale etc.).

Dar cred că cel mai mare câștig ar fi asupra cetățenilor care ar învăța în primul rând că datoria este o responsabilitate și că nu se face decât dacă este strict necesară.

Să fim sănătoși! Responsabilitatea este un avantaj pentru toți!

 

Adrian Câciu este un economist cu o vastă experienţă în zona analizei şi consultanţei economice, absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, cu un master în Managementul proiectelor de dezvoltare rurală şi regional. S-a specializat în elaborarea şi promovarea unor politici de dezvoltare economică naţională şi europeană cu impact pozitiv asupra mediului antreprenorial din România, precum şi în analize economice raportate la situaţiile cu care economia României se confruntă.

 

Te-ar putea interesa și: