Se apropie Paștele și unii din noi și-au programat deja vacanțe la țară, cât mai aproape de pajiști pline de flori, ciripit de păsărele, cântat de cocoși și muget de vaci. Însă căruțele scârțâind pe ulițele pietruite, nea Ion care-și ară ogorul cu plugul tras de cai, dealurile înverzite care blochează semnalul GSM și magazinul în care găsești produse despre care nici nu știai că există sau pe care le credeai demult dispărute sunt pitorești pentru o zi, două, hai o săptămână.

După care orășenilor cam începe să li se facă dor de hipermarket, de mall, de shaorma sau de pizza delivery, de Internetul broadband ori de asfalt. Și se întorc în apartamentele lor înghesuite, unde nu trece multă vreme și încep din nou să viseze la peisaje idilice, liniște și relaxare.

Chestiunea diferenței dintre rural și urban nu e deloc nouă și nu e deloc românească. Mai toate societățile au trecut prin cam aceleași etape, iar lupta s-a dus de cele mai multe ori între promotorii tradiționalismului și cei ai modernizării. În unele țări, satul așa cum îl știm noi a dispărut total. În altele, stilul de viață rural este conservat pe cât se poate, oferindu-le însă localnicilor acces la cât mai multe facilități moderne, de la utilități și telecomunicații la școli și clinici demne de secolul al 21-lea. Noi suntem în acest moment într-un punct în care satele încep să se împartă din ce în ce mai clar între viitoare orașe sau suburbii (evident e vorba în special de cele aflate în apropierea centrelor urbane) și potențiale localități-fantomă, părăsite rând pe rând de locuitori și ținute în viață doar prin subvenții de la buget (de cele mai multe ori e vorba de zone greu accesibile).

 

Cele două fețe

Florești este un sat de lângă Cluj. Sau mai degrabă a fost. Conform Institutului Național de Statistică (INS), în 1992 aici își aveau domiciliul 5.600 de persoane. În 2000, numărul lor ajunsese la 6.400. În 2008, la 8.500. După care, în ciuda anilor de criză, a urmat explozia: peste 29.000 de persoane locuiau legal în Florești la 1 iulie 2016. Luându-i în calcul și pe cei care nu și-au făcut mutație, numărul lor a trecut cu siguranță de 30.000. Și continuă să crească. Asta pentru că dezvoltatorii imobiliari continuă să construiască, parcă tot mai înalt și tot mai înghesuit. Evident că infrastructura locală nu a putut ține pasul cu acest ritm de dezvoltare. Multe din noile locuințe nu au acces la asfalt sau chiar la utilități, iar șoseaua care leagă comuna de Cluj este blocată la orele de vârf. ”Câțiva kilometri îi parcurgem dimineața și seara în câte o oră. Dacă știam că așa o să fie, nu mă mai mutam aici în veci”, spune Alexandru, unul dintre primii ”venetici” din localitate. El a ajuns aici în 2008, când nu se ridicaseră încă decât o mână de blocuri, atras de prețurile mici ale apartamentelor.

De cealaltă parte se află sate precum Gherdeal, situat în județul Sibiu, la 37 de kilometri de Făgăraș, unde în 2015 mai trăiau doar șapte oameni, patru români și trei sași. În perioada de vârf a localității viețuiau aici 112 familii, însă azi cele mai multe case sunt părăsite și în stare avansată de degradare. Nici nu e de mirare că o gospodărie poate fi cumpărată aici cu echivalentul unui salariu mediu pe economie. Lucrurile nu stau mai bine nici la Oleșești, comuna Pârscov, județul Buzău. Conform presei, în urmă cu doi ani doar două persoane, soț și soție, mai trăiau acolo.
Iar numărul satelor în care mai găsești doar o mână de oameni este mult mai mare. Se estimează că în fiecare județ există zeci de localități care vor rămâne fără locuitori în următorii ani. Problema este că nici în așezările în care populația se calculează în sute sau chiar în mii lucrurile nu stau mult mai bine. Asta pentru că multe din ele îmbătrânesc în ritm alert. În comuna doljeană Botoşeşti Paia, de pildă, în anii ’80 trăiau aproape 3.500 de persoane și la școală se învăța în trei schimburi. Astăzi mai sunt circa 700 de locuitori, din care 80 de copii care învață în regim simultan. Nașterile dintr-un an se numără pe degetele de la o mână, iar media de vârstă a localnicilor a trecut de 60 de ani. Explicația este simplă: tinerii au plecat, fie la oraș, fie în străinătate.

 

Mai puțini egal mai prost

Îmbătrânirea și scăderea populației are impact direct asupra serviciilor publice din zona rurală. Un raport din 2013 al Expert Forum a dezvăluit că 2,200 din cele 2,860 de comune aveau cheltuieli salariale cu personalul din instituțiile publice locale mai mari decât veniturile totale din taxe și impozite (inclusiv cotele defalcate din impozitul pe venitul global). Mai exact, mai mult de trei sferturi din comune nu reușeau să-și acopere singure nici măcar aceste costuri, la care se adaugă numeroase alte cheltuieli de funcționare ale primăriilor sau școlilor (utilități, consumabile, reparații).

Ce să mai vorbim de investiții în extinderea și modernizarea infrastructurii edilitare, de transport sau educaționale?
În același timp, locuitorii tot mai puțini și tot mai în vârstă fac ca în multe sate să nu mai fie profitabile nici cele mai banale afaceri, cum ar fi cele din comerț. ”Am închis magazinul pentru că de vreo doi ani cam făceam muncă voluntară. Oamenii sunt bătrâni și săraci și cumpără tot mai puține lucruri. Iar unii nici nu mai ies din casă și se bazează pe ce le aduc copiii de la oraș la sfârșitul săptămânii”, își explică decizia Arpad, un fost patron dintr-un sat mureșean a cărui populație s-a înjumătățit în ultimul deceniu.

Ca de la cer la pământ

 

Cum nicio cercetare statistică nu a împărțit clar satele autohtone în funcție de gradul de dezvoltare și de auto-sustenabilitate, trebuie să ne mulțumim cu date calculate la nivelul întregului rural. Date care ne arată că, în medie, la țară lucrurile stau mai prost sau mult mai prost decât la oraș din cele mai multe puncte de vedere. Putem începe cu veniturile: conform INS, în trimestrul al treilea al anului trecut o persoană din urban a avut venituri totale de 1.346 de lei pe lună, din care 95% sub formă de bani, în timp ce în mediul rural veniturile totale au fost de doar 869 de lei pe persoană, din care doar 84% în bani și restul în natură. Nici nu e de mirare de ce 34% din gospodăriile din rural susțineau în 2015 că nu au putut efectua anumite cheltuieli (față de 30% în urban), de ce doar 70% din casele de la țară aveau mașină de spălat (față de 96% la oraș), de ce doar 34% din ele aveau computer (față de 63% în urban) și de ce numai 26% din familiile de la țară dețineau o mașină (față de 43% la oraș). Nu trebuie uitat că există 110.000 de gospodării (în marea lor majoritate în sate) fără acces la energie electrică, peste 700 de comune (adică un sfert din total) fără rețele de distribuție a apei și că doar 810 din cele 2.800 de comune au rețele de canalizare. Numărul comunelor cu rețele de distribuție a gazului natural este și mai mic – 663.

Discrepanțe semnificative există și în ceea ce privește forța de muncă: dacă anul trecut în mediul urban erau 4,3 milioane de salariați (cu contracte full time sau part time), în rural numărul lor era de numai 1,85 milioane (respectiv 30% din total). Asta în condițiile în care raportul populație urbană-rurală este de 56% la 44%. Mai mult, din populația ocupată din mediul rural (3,9 milioane în 2016), doar 237.000 de persoane aveau studii universitare și 1,3 milioane aveau studii liceale. Spre comparație, din cele 4,7 milioane de persoane active anul trecut în mediul urban, 1,5 milioane aveau studii superioare și aproape două milioane terminaseră liceul.

Toate datele de mai sus par să indice un cerc vicios: lipsa de con­diții și de oportunități îi fac pe cei tineri și întreprinzători să plece la oraș, iar lipsa forței de muncă, a con­sumatorilor și a plătitorilor de taxe condamnă satele la subdezvoltare și dispariție lentă.

44% din populația României trăiește în mediul rural. Cu toate acestea, aici locuiesc doar 30% din salariații înregistrați în economia națională și doar 13% din populația activă cu studii superioare