Rata de retenţie a angajaţilor şi gradul de loializare au devenit o provocare neobişnuit de mare pentru management şi un indicator-cheie al performanţei.

În actualul peisaj economic, din ce în ce mai aglomerat, se discută adesea despre modele profesionale, resurse şi formule de succes care să asigure afacerii, indiferent de sectorul de activitate, o dezvoltare durabilă şi o imagine solidă şi vizibilă.

După aproape 20 de ani de tranziţie, evoluţii şi transformări, economia romånească s-a reconstruit şi a intrat pe un făgaş normal de dezvoltare. Am cåştigat în tot acest timp experienţă şi am stabilit în linii mari direcţia în care ne îndreptăm. Iar pentru ca toate acestea să se întåmple, am cheltuit energie, fervoare, dăruire, talent. Dacă ne îndreptăm privirea spre domeniul publicităţii, la capătul a 17 ani de existenţă, avem o industrie bine aşezată, în plină expansiune. Căreia însă pare că îi lipseşte ceva.

Ne confruntăm, de pildă, cu o piaţă a forţei de muncă ale cărei fluctuaţii au devenit îngrijorătoare: oamenii aleargă de la o agenţie la alta în căutarea unor lucruri pe care poate nici ei nu le cunosc foarte bine. Discrepanţa accentuată dintre nivelul de aşteptare al angajaţilor şi cel al angajatorilor creează instabilitate, alimentånd un climat steril şi demotivant pentru ambele părţi. De aceea, rata de retenţie a angajaţilor şi gradul de loializare au devenit o provocare neobişnuit de mare pentru management şi un indicator-cheie al performanţei în afaceri.

Putem găsi o motivaţie pentru această situaţie din perspectiva unui domeniu relativ nou, cum este cel al publicităţii, în care piaţa muncii, încă nesaturată, înregistrează o cerere de specialişti mai mare decåt oferta. Din păcate însă, dezechilibrul ce caracterizează astăzi relaţia angajat-angajator nu defineşte în exclusivitate acest domeniu, ci se resimte, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi în alte arii, precum IT&C, sectorul farmaceutic sau cel bancar.

În căutarea cauzelor, putem avansa fie ipoteza unor erori de sistem, specifice pieţelor în evoluţie, fie carenţele pe care le avem în materie de educaţie, bagaj cultural, tradiţie, sistem de valori sau istorie personală. Că o recunoaştem sau nu, furaţi de mirajul stilului de viaţă occidental, ne-am transformat peste noapte, fără să ne schimbăm la fel de rapid în materie de perspectivă, atitudine, mentalitate şi comportament.

Din păcate, criza formelor fără fond analizată de Maiorescu îşi păstrează caracterul de actualitate. Solicităm, de pildă, salarii mai mari invocånd nivelul pieţei şi nu neapărat pe cel al performanţei individuale, fără a ţine seama de impactul pe care aceasta o are asupra performanţei de ansamblu a echipei şi a companiei noastre. De asemenea, aspirăm la poziţii ierarhice superioare într-un timp foarte scurt, fără să acumulăm experienţa necesară pentru a face acest pas, iar dacă firma ne-o refuză, nu ezităm să ne schimbăm locul de muncă. Aceste situaţii generează o serie de efecte negative, dintre care cel mai important este creşterea în spirală a salariilor, fără o susţinere în creşteri de productivitate sau de competenţe, lezånd cursul normal al dezvoltării profesionale pentru fiecare dintre noi.

Pentru a preveni eventuale situaţii de impas, putem porni prin a crea un front comun între angajator şi angajat. Astfel, managerul va trebui să se apropie de oamenii săi, apreciindu-le contribuţia şi consultåndu-i cånd situaţia o impune. La råndul său, angajatul va trebui, în primul rånd, să înţeleagă modul în care funcţionează întreaga afacere şi care este contribuţia sa în acest lanţ, ceea ce îl va ajuta să îşi creeze un sistem de autoevaluare corect, bazat pe criterii obiective. Va trebui să se implice şi să aducă pasiune în tot ceea ce face.