Ciuma Manciuriană, o epidemie ucigașă ce s-a răspândit în China în 1911, a fost la un pas să se transforme într-o pandemie, așa cu s-a întâmplat cu noul coronavirus  în zilele noastre.

Răspunsul coordonat al cercetătorilor și guvernelor lumii de la aceea vreme a făcut însă ca epidemia de ciumă pneumonică să fie restrânsă, dacă se poate spune așa, doar pe continentul asiatic.

Astăzi, când lumea se confruntă cu o pandemie caracterizată de o lipsă de coordonare în vederea unui răspuns unificat și fără un efort multilateral din partea liderilor politici, felul în care țările lumii au colaborat în 1911, într-o perioadă extrem de tensionată, ar putea fi o lecție.

Epidemie devastatoare

În 2020, Organizația Mondială a Sănătății pare că a fost compromisă, virusul a devenit motiv de rasism, marile puteri intră în competiție una cu cealaltă pentru resurse și controlul informației, în timp ce țările mai sărace sunt lăsate să se confrunte singure cu o pandemie mortală.

Prin comparație cu 1911, lumea de acum pare polarizată și divizată.

Marea Ciumă manciuriană a izbucnit în regiunea de nord-est a Chinei în 1910. Devastatoare, epidemia de ciumă a făcut, din toamna lui 1910 și până la finele anului următor când a fost suprimată, 63.000 de victime.

Sursa epidemiei

Marmota de Tarbagan, o specie de rozătoare care trăiește în stepele Mongoliei și Manciuriei a devenit rapid o sursă de blănuri pentru comercianții europeni, americani și japonezi, după descoperirea unor noi tehnici de vopsire.

Vânătorii locali știau foarte bine că nu pot consuma carnea marmotelor bolnave, însă nu s-au temut să le folosească blana, crezând că ea nu reprezintă niciun pericol.

De la blana marmotelor bolnave se presupune că a început această epidemie de ciumă, însă momentul exact în care ea a început este dificil de reperat.

Simptomele au fost alarmante pentru medicii ruși care au descoperit boala pentru prima oară – febră urmată de expectorație cu sânge.

Răspândirea prin transportul feroviar

În Manzhouli, un oraș mongolez de la granița ruso-chineză (în această perioadă Mongolia făcea parte din Imperiul Qing), morții erau aruncați pe străzi, în timp ce vagoanele de tren erau transformate în zone de carantină.

Așa cum virusul se răspândește acum prin călătorii cu avionul, atunci răspândirea era facilitată de transportul feroviar.

Cazuri ale ciumei pneumonice au apărute în toate orașele majore conectate la rețeaua feroviară – Tianjin, Beijing și Wuhan. Până și Shanghai, un oraș îndepărtat, a raportat cazuri.

Deși măsuri precum carantinarea, restricționarea călătoriilor și incinerarea în masă a morților au fost luate pentru a limita numărul infectărilor, peste 60.000 de persoane au murit în nord-estul Chinei, fapt ce a transformat-o într-un dintre cele mai mortale epidemii la acea vreme.

O încercare sinceră de a găsi soluții

După ce boala a fost adusă, într-un final, sub control, guvernul chinez de la acea vreme (dinastia Qing), a organizat o conferință internațională în Shenyang, aproape de epicentrul epidemiei de ciumă.

Au fost invitați virusologi, bacteriologi și epidemiologi ai Marilor Puteri ale lumii – Regatul Unit, Franța, Statele Unite, Japonia și Rusia.

Scopul acestei conferințe era găsirea cauzei acestei epidemii, diseminarea de informații cu privire la bune practici și tehnici de suprimare împotriva unor astfel de boli ucigașe, descoperirea motivului pentru care boala s-a răspândit atât de repede, precum și evaluarea pașilor de urmat pentru evitarea unui nou val de infectări.

Deși această conferință nu a fost complet lipsită de acuzații între Marile Puteri și China, ea a reprezentat o încercare sinceră de a învăța și a găsi soluții.