Nu ştiu dacă politica are nevoie acum de tehnocraţi, dar pot spune cu certitudine că dezbaterile publice duc mare lipsă de aşa ceva.
Începe partea cea mai neagră a crizei. Dacă la nivel macroeconomic asta poate să fie o veste bună, pentru cetăţenii în carne şi oase, vestea este cât se poate de proastă. Teoriile economice spun că partea cea mai dură a recesiunii (fundul de groapă) se atinge atunci când criza ajunge în consum. Din cauza lentorii măsurilor luate de Guvern, scăderea consumului a reprezentat o lungă agonie. Mai întâi, s-a resimţit în imobiliare, apoi, în piaţa auto şi, în final, la electrocasnice. Abia acum sunt aşteptate scăderile la produse de bază şi renunţarea completă la tot ceea ce nu ne este neapărat necesar. Partea plină a paharului: mai jos de atât nu se poate. Cu condiţia minimă să nu asistăm la un faliment naţional. S-a vorbit foarte mult despre faptul că scăderea cheltuielilor nu rezolvă problema creşterii economice. Unde sunt măsurile de încurajare, întreabă în cor mediul economic, opoziţia, populaţia. Şi pe bună dreptate. Doar că realitatea este mult mai complexă şi uităm mult prea uşor că tăierile de costuri au în contextul actual un rol poate chiar mai important decât stimulentele, şi anume oprirea căderii în gol, stabilizarea situaţiei bugetare.
Conflictul acesta ideologic nu se poartă doar pe malul Dâmboviţei. La recenta reuniune G20 nu s-a reuşit construcţia unui plan concret de redresare. Dar măcar un punct de pe agenda de lucru a căpătat cât de cât o direcţie strategică la nivel global: faptul că măsurile de austeritate e bine să primeze în faţa stimulentelor. Respectiv, a fost agreată şi de Statele Unite, cu chiu cu vai, ideea că înaintea unui nou ciclu de creştere am face bine să spălăm mizeriile care au dus la ultima criză. Ultimele măsuri economice ale Guvernului Boc pot fi catalogate cu uşurinţă drept pompieristice. Dar au marele merit că există. Toate celelalte guverne ale anilor 2000 au preferat să ignore, din raţiuni poate justificate, problemele structurale ale statului nostru. Actualul regim nu are altă şansă decât să le confrunte.
Marea întrebare nu este dacă am făcut bine tăierile, ci cum vom continua reforma după operarea acestora. Care vor fi măsurile reale de stimulare a creşterii în aşa fel încât banii să intre în afaceri productive şi nu în buzunarele clientelei politice ajunse azi în Sahara fluxurilor de numerar ce curgeau de la stat? Suntem oare în pană de idei? Eu, unul, nu cred. Mai ales după ce am văzut cum Ungaria a ales să se inspire din celebra taxă pe hamburger apărută în spaţiul de dezbatere românesc. Consider că originea noastră latină este o garanţie pentru faptul că nu creativitatea ne lipseşte. Problema mare este lipsa de seriozitate în dezbaterea unui plan concret.
Orice măsură poate fi criticată, după cum orice monedă are două feţe. Dar ăsta nu este un motiv să ne maimuţărim cu toţii pe la televizor translatând orice dialog în spectrul pro sau anti portocaliu, cu varianta şi mai simplificată pro sau anti Băsescu. Nu ştiu dacă politica are nevoie acum de tehnocraţi, dar pot spune cu certitudine că dezbaterile publice duc mare lipsă de aşa ceva. Să sperăm că specialiştii lipsesc din lumea vorbelor doar pentru că sunt ocupaţi cu faptele.
Claudiu Şerban, director general Editura Evenimentul şi Capital
