Anterior crizei financiare, piaţa de artă era slab capitalizată şi cu tranzacţii obscure, reacţiona la povestea unor tablouri mai mult decât la pictorul şi tabloul însuşi.
Despre piața de artă se poate vorbi în culori pastel: vânzările publice de artă au crescut în plină criză economică de la 2,6 milioane de euro (2008) la 3,7 milioane de euro(2009) şi 8,3 milioane de euro (2010), iar prognoza 2011, deja configurată prin depăşirea absolută a tuturor recordurilor precedente, este de 10-15 milioane de euro. În tonuri sumbre: România are cea mai slabă piaţă de artă din UE, cu recorduri de doar 0,25 milioane de euro, în timp ce în Ungaria s-a depăşit de mult milionul. În manieră expresionistă: procentajul românilor care cumpără artă este de doar 0,001%. În tehnică aquaforte: doar clasicii contează în România, pictorii contemporani se vând de 10-30 ori mai prost decât un impresionist din secolul trecut. În stil realist-…capitalist: deşi la nivel mondial investiţia în artă e una pe termen lung, în România, dat fiind că e o piaţă emergentă, exitul se poate face cu marcarea profitului după doar doi-trei ani. În stil academic: în ultimii 15 ani, randamentul mediu anual al investiţiilor în artă a fost de peste 27%, ultimii doi ani ducând curba către 34%.
Toate acestea pentru că piaţa de artă însăşi este la început. După ce, din punct de vedere comercial, au depăşit deşertul comunist, colecţiile de artă interbelice au plecat cu camioanele din ţară după 1990 (sursă: fostul preşedinte UAP Alexandru Ghilduş). Ce a rămas s-a tranzacţionat până în 2005 pe o piaţă prea puţin organizată şi închisă comunicaţional, „castizată“ (cf. lui Alexandru Bâldea, proprietarul casei de licitaţii Artmark). Din 2008, piaţa a fost dinamizată de apariţia unor noi case de licitaţii şi tranzacţionarea publică, transparentă, a lucrărilor de artă.
Artiştii au primit cote, operele au primit certificate, iar vânzarea acestora a atras un număr de oameni de afaceri care au apreciat potenţialul de creştere al unei pieţe în mod clar subevaluate. „Punctul de cotitură a fost când am reuşit să comunicăm românilor că, pentru câteva sute de euro, pot cumpăra opere de patrimoniu“, spune Alexandru Bâldea. Tranzacţiile „spot“ pe câţiva Grigorescu, Tonitza, Ressu şi Andreescu au dus la doborârea consecutivă a mai multor recorduri de piaţă şi au atras atenţia presei. Relatările despre „top 10 picturi româneşti“ şi „cel mai scump centimetru pătrat de pictură“ duc la relansarea semestrială a vânzărilor de artă.
Românii cumpără români
Din 28 de adjudecatari la licitaţia „Primul meu tablou“, organizată de Artmark la începutul lui iunie, 21 erau noi pe piaţă. Creşterea numărului de cumpărători este, în acest moment, principalul motor al vânzărilor. Tendinţa este de aşteptat să se manifeste în următorii cinci ani. Pe lângă colecţionarii şi investitorii particulari, au apărut şi fonduri de investiţii interesate, cum este iniţiativa Certinvest care ţintește randamente anuale de 15%, cu un portofoliu diversificat, dar centrat pe opere de patrimoniu. „Clienţii vechi, de până în 2007, au dispărut“, spune Luminiţa Ghilduş, preşedintele casei de licitaţii Goldart.
„Acum sunt alţii noi, atraşi de artă ca investiţie.“ Creşterea capitalizării şi mutarea accentului în piaţă au dus la dezvoltarea unor instrumente financiare cum este noul indice Art Consacrat, lansat de Artmark şi care va fi cotat la bursă începând cu luna septembrie. De asemenea, a fost lansat un catalog de tranzacţii care monitorizează 1.000 de autori şi evoluţia multianuală a preţurilor pentru fiecare dintre aceştia.
În majoritatea cazurilor, este vorba despre autori români. „La noi nu se tranzacţionează artă europeană decât în mică măsură“, spune Luminiţa Ghilduş, care adaugă că datorită creşterii pieţei autohtone unii artişti români au devenit atractivi şi în străinătate, dând ca exemplu o tranzacţie Petraşcu la Sotheby, la 19.000 euro, după ce înainte artiştii români clasici erau cotaţi la maximum 2.000-3.000 de franci elveţieni, plusuri înregistrând doar artiştii români care au trăit în străinătate. Tranzacţiile înregistrate în România sunt înscrise automat în catalogul mondial Artprice, iar influenţa generală a pieţei este sensibilă. Caracterul naţional al pieţei se va menţine însă şi în continuare. „99% din pieţele de artă sunt naţionale“, apreciază Alexandru Bâldea: „Suedezii sunt vânduţi în Suedia, iar românii, în România. Sunt foarte puţini artiştii de importanţă mondială, iar preţul acestora este de zeci de milioane de euro“.
Surprize şi aşteptări
În august este Revelionul pe piaţa de artă, unde licitaţiile vor înceta timp de o lună. Pentru „noul an“, aşa cum este definit septembrie, principalele case de licitaţii (Artmark, Alis şi Goldart) promit depăşirea tuturor recordurilor anterioare atât pe clasici, cât şi pe contemporani, unde se crede că valoarea va creşte în următorii ani de aproape cinci ori. Alte noutăţi, aşteptate treptat, sunt legate de intrarea pe piaţă a unor opere semnate de pictori români notorii la nivel mondial, cum ar fi Victor Brauner sau Marcel Iancu, şi chiar de pictori clasici europeni.
„Ştiu van Eyck, Rubens, Brugel, Titian sau Tintoretto retrocedate din colecţii confiscate de comunişti. Am avut în licitaţie Pissaro. Dar încă e prea devreme pentru aşa ceva pe piaţă. Când nivelul de preţuri va creşte suficient, vor apărea multe lucrări care, în acest moment, încă ar fi prea scumpe“, concluzionează preşedintele Artmark, care consideră că după ce, în urmă cu doi ani, a fost depăşit pragul psihologic de 100.000 de euro pentru un tablou, piaţa va merge ascendent până la noua limită psihologică a investitorilor: suma de o jumătate de milion de euro.