Ulterior s-au adaugat inca doua, pentru ca in 1982 numarul lor sa ajunga la cinci, nu pentru ca acesta ar fi fost necesarul real, ci mai degraba ca replica de forta a regimului fata de neacordarea unui credit international Romaniei la acea vreme. Din acest motiv, Revolutia a gasit cele cinci unitati ale centralei nucleare in aceeasi faza, cea de constructie, desi lucrarile demarasera cu mai bine de zece ani in urma.
S-a adoptat politica pasilor marunti
In 1991, solicitand o consultanta Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA), noul guvern a primit din partea acestui organism un set de recomandari vizand viitorul centralei nucleare. Doua dintre cele mai importante – concentrarea eforturilor pentru finalizarea primei unitati, restul urmand a fi tinute in conservare si terminate ulterior, respectiv, angajarea unei firme cu experienta in astfel de proiecte gigant care sa preia managementul lucrarilor si nu doar sa ofere consultanta in domeniu, au si fost aplicate. In urma negocierilor, pentru finalizarea primei unitati, conducerea lucrarilor a fost incredintata unui consortiu format din Atomic Energy of Canada Ltd respectiv compania italiana Ansaldo (vechii parteneri), acestea punand pentru prima data pe tapet problema asigurarii Centralei nucleare.
Lucrurile nu au fost insa atat de simple. Aflata inca in faza de constructie, centrala putea fi asigurata doar in ceea ce priveste lucrarile propriu-zise si utilajele ce urmau a fi instalate. „Prima polita de asigurare a Centralei (CAR- all risk) a fost incheiata la 31 decembrie 1991, data la care de altfel a fost semnat cu consortiul canadiano-italian si contractul de management al lucrarilor, isi aminteste Teodor Chirica, directorul Relatii Internationale si Comunicare al SN Nuclearelectrica SA. Din momentul in care combustibilul nuclear a fost introdus pe teritoriul centralei, au fost incheiate alte doua contracte de asigurare, primul dintre acestea fiind unul de proprietate (material demage) in sistem de acoperire totala a riscurilor, (incluzand deci si pagubele produse de defectiunile utilajelor), iar cel de-al doilea, de raspundere civila nucleara (2 februarie1995), prin care erau acoperite eventualele prejudicii produse tertilor. Intermediarul celor trei polite de asigurare a fost brokerul canadian Marsh Mc Lennon, prezent acum si pe piata romaneasca. Cum mecanismul asigurarii de acest tip presupune dispersia cat mai mare a riscului, brokerul a apelat la doua pool-uri (sindicate de companii de asigurare asociate in vederea acoperirii unui risc) de traditie in asigurari nucleare: unul britanic -British Insurance Atomic Energy Comity si un altul italian. La randul sau, preluand un procentaj de aproximativ 60% din riscul centralei de la Cernavoda, pool-ul englez se bazeaza pe un numar de aproximativ 60 de companii de asigurare, cea mai importanta dintre acestea sindicatul nuclear Lloyds ( 40%din risc) fiind de asemenea un pool. La fel stau lucrurile si in ceea ce priveste pool-ul italian, si el format din peste 30 de companii care impreuna preiau circa 39,9% din asigurarea centralei. Daca la aceste cifre adaugam si cele zece societati romanesti participante la asigurare, precum si companiile care sunt implicate indirect ca reasiguratori, se poate trage usor concluzia ca numarul societatilor care participa intr-un fel sau altul la asigurarea Centralei nucleare de la Cernavoda depaseste cifra 100. „Valorile asigurate fiind foarte mari, nimeni nu poate oferi un pachet intreg, asa ca s-a ajuns la solutia celor trei polite specifice si a mai multor pool-uri de asiguratori”, spune Teodor Chirica.
Romania asigura 0,33% din riscul centralei
Participarea romaneasca la asigurarea centralei are, la randul ei, o istorie aparte. Aceasta incepe in 1994, cand Romania, ca semnatara a Conventiei de la Viena, avea datoria sa participe la securitatea centralei fie printr-o garantie guvernamentala pentru pagube produse tertilor, fie prin preluarea unei parti din risc de catre companiile de asigurari romanesti. „La inceput, declara Emil Boldus, ideea n-a avut o audienta prea mare in randul asiguratorilor romani, principalul motiv fiind lipsa modalitatilor de evaluare a riscului”. Cu sprijinul Marsh Mc Lennon insa, primul pool atomic romanesc s-a constituit in 1994, cu participarea unui numar de cinci companii: Astra, Asirom, Generala, Ardaf, Metropol la care s-au adaugat ulterior altele: Unita, ASIT, Interamerican in 1997, respectiv Asiban si Omniasig un an mai tarziu. In procente insa, toate cele zece societati romanesti au preluat abia 0,33% din totalul asigurarii centralei (politele de proprietate si raspundere civila), ceea ce aparent spune mult despre dimensiunea riscului si despre posibilitatile financiare modeste ale companiilor de pe piata romaneasca. In cifre insa, sumele nu sunt deloc neglijabile.
In cazul politei de proprietate, centrala este asigurata pentru 1,2 miliarde dolari, prima anuala de asigurare fiind de aproximativ 3 milioane USD. In ceea ce priveste polita de raspundere civila (care include si pagube transfrontaliere), cifrele sunt mai mici, la o suma asigurata de 65 milioane de dolari centrala platind o prima de circa 200 mii dolari pe an. „Este un minimum impus prin Conventia de la Viena, spune directorul Chirica. Aceasta stabileste pentru raspunderea civila o limita de 5 milioane de dolari la pretul unciei de aur din 1962, ceea ce la valoarea actuala reprezinta circa 64-65 milioane USD”.
Pe de alta parte, la o capacitate totala de despagubire a pietei nucleare mondiale de aproximativ 2-2,5 miliarde dolari, se pune problema daca cele trei pool-uri (canadian, italian si romanesc) pot oferi o protectie completa Centralei de la Cernavoda, in cazul unei daune totale. „Exista o conventie suplimentara la nivel de state, spune domnul Chirica. Daca intr-un dezastru nuclear se epuizeaza fondul de asigurare, statele intervin cu bugetele lor pentru a acoperi despagubirile”. La randul sau, presedintele Emil Boldus crede ca, in acest caz ipotetic, posibilitatile de plata a pool-ului romanesc pentru partea de risc asumata nu ar putea fi depasite, „Partea de despagubire aferenta pool-ului romanesc este de circa 4,5 milioane USD, suma accesibila totusi celor zece societati participante”.
Situatia celei de-a treia polite de asigurare, cea a lucrarilor de constructie a obiectivului, este deosebita. O data cu finalizarea primei unitati si darea in functiune a centralei, contractul de asigurare ar fi trebuit sa inceteze, fiind lipsit de obiect. Cum insa lucrarile la Unitatea 2 au continuat, acesta s-a aplicat in continuare pentru noua constructie (prin clauze suplimentare) pentru o suma asigurata de circa 200 milioane dolari. „Cifra nu este relevanta in acest stadiu al constructiei, fiind vorba despre utilaje aflate in conservare. Cand Unitatea 2 va fi insa un santier de la un capat la altul, lucrurile vor sta cu totul altfel,” spune Teodor Chirica.
Exceptand cazurile de forta majora, singurul risc exclus in toate tipurile de polite de asigurare clasice si de catre toate companiile de pe piata este riscul atomic. Ratiunile acestei excluderi unanime nu sunt greu de ghicit. In ciuda unei rate a daunalitatii extrem de scazute, un posibil dezastru nuclear ar produce cel putin teoretic pagube imposibil de acoperit, de catre o singura societate oricat de puternica financiar ar fi aceasta. Din acest motiv, peste tot in lume asigurarea centralelor nuclearo-electrice, principalele obiective supuse acestui risc, se face prin contracte speciale si dupa un algoritm aparte. Principiul care sta la baza acestei asigurari este cel al disiparii riscului intre cat mai multe societati, in asa fel incat in cazul unei daune colectarea fondurilor necesare despagubirilor sa se faca usor si rapid. Piata asigurarilor nucleare este deci una necompetitiva, din ratiuni obiective. In Romania, singura centrala nucleara, cea de la Cernavoda este asigurata in mare parte pe piata internationala. Intr-o mica masura insa, la aceasta asigurare participa si zece dintre cele mai importante companii romanesti din domeniu.r
