Balinezii considerau distanța dintre viață și moarte și renașterea omului nu ca un abis de nestrăbătut, ci ca un simplu drum de la un sat la altul.
Din focul purificator al arderii cadavrului, sufletul se înalță la ceruri, reîntorcându-se pe pământ, sub forma unor picături de rouă, spre a se reîncarna într-o ființă nou născută.
Cu aceste gânduri frumoase, balinezii adevărați primesc pruncii care văd lumina zilei, înconjurându-I cu o nemărginită dragoste și solicitudine.
Până în ziua când împlinesc trei ani, copiii sunt socotiți ca făpturi fără rațiune și, deci, fără răspundere.
Din acest moment, însă, copilul este considerat ca egalul celor adulți și, ca atare, voința și hotărârile lor sunt respectate cu sfințenie.
Această străveche tradiție a impregnat caracterul copiilor din Bali și i-a făcut răbdători, liniștiți, blajini și adânc pătrunși de simțul datoriei.
Apucături de ceartă, rea voință și mânie nu găsești la ei.
Din primii ani ei sunt deprinși cu autodisciplina și discreția.
Nici durerea fizică nu și-o manifestă, ci o ascund sub o figură senină.
Doar voioșia și buna dispoziție li se pot citi pe fețe.
Nu doar mama și tata dau dovadă de nețărmurită duioșie față de copiii lor.
Frații și surorile mai mari sunt și ei protectori, până la sacrificiu.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric