Fermierii din aceste zone și-au văzut culturile pârjolite de seceta pedologică extremă, dar în același timp s-au confruntat și cu un val de acuzații și manipulare cum nu prea s-a mai văzut în societatea românească, unde vioara principală a fost reprezentată de lideri liberali de la Ministerul Agriculturii, care dintr-o greșeală nereparată în totalitate nici până în ziua de azi, au condus și mai conduc (unii cei drept) încă destinele agriculturii românești.
Am scris de multe ori despre minciunile și dezinformările echipei ministeriale de la Ministerul Agriculturii din aceea perioadă, iar aici am în vedere doar câteva exemple mai sugestive, cum a fost ordonanța militară pentru împușcarea mistreților, apoi termenele repetate și nerespectate pentru acordarea despăgubirilor de secetă, acuzațiile că fermierii ar fi avut unde să se asigure pentru secetă, în condițiile în care o singură firmă de asigurări a oferit acest produs și doar pentru circa 1-2% din suprafața agricolă a țării.
Poate ar mai fi de adăugat și despre grosolănia promovării de către Ministerul Agriculturii a unui proiect de OUG pentru amânarea ratelor la bănci, unde și atunci și acum cred că a fost doar o acțiune de tergiversare și manipulare a fermierilor, în condițiile în care chiar și un repetent la facultatea de drept știe că o lege nu se poate aplica retroactiv.
Nu mai vorbim și de alegațiile mai mult decât directe, prin care fermierii erau acuzați nici mai mult, nici mai puțin, că nu vor să se salveze prin aplicarea irigațiilor cu apa generos furnizată de către guvernanți, în condițiile în care realitatea de pe teren era și este departe de minciunile declamate triumfalist de către echipa ministerială, asta în condițiile în care suprafețele irigate au fost de circa 400-500.000 de ha (din cele mai mult de 5 milioane de ha afectate de secetă), asta dacă nu le numărăm precum steagurile lui Pristanda din piesa lui Caragiale.
Deci putem spune că minciuna și dezinformarea au fost singurele lucruri prin care a excelat mandatul domnului Oros în calitatea domniei sale de ministru al agriculturii, reprezentând o greșeală a PNL care cred că pe termen mediu îi va costa mult.
Dar am lăsat la urmă dezinformarea fină care a fost lansată în spațiul public legată de subvențiile și ajutoarele de stat în agricultură, prin care se încerca și s-a și reușit în bună măsură în fața opiniei publice, acreditarea faptului că fermierii nu ar mai trebui să primească despăgubiri de secetă, pe motiv că ar fi o alocare financiară nemeritată și necuvenită și adăugată la multele subvenții acordate.
Îmi place să cred că această dezinformare a avut la bază doar simpla și profunda necunoaștere a realităților europene, altele decât realizarea unor selfi la reuniuni oficiale și nicidecum alte interese și machiavelisme care țin de o eventuală altă realitate.
Fără a avea pretenția că prin acest material se vor rezolva problemele de înțelegere, trebuie să pornim de la ideea, că liberalismul clasic și inițial, caracterizat printre altele de neamestecul statului la modul absolut în bunul mers al economiei, nu mai este acceptat de nimeni și chiar gânditorii liberali au ajustat conceptul acum circa 100 de ani, prin apariția neoliberalismului și unde se acceptă amestecul statului în reglarea economiei în situațiile de criză. Cum și până unde este permis acest lucru, nu este clar nimănui până în prezent, cu atât mai mult diriguitorilor actuali de la agricultură, dar foarte multe domenii economice se bucură în prezent de fel de fel de subvenții și ajutoare de stat.
În primul rând ca idee de pornire, eu consider că este bine a se face o diferență, în sensul că subvențiile se referă la un ajutor de stat acordat unui domeniu, fără discriminare între actorii economici care activează în domeniul respectiv, vezi cazul subvențiilor agricole care sunt acordate tuturor fermierilor, sau cele pentru producătorii de energie, pentru minerit cum se acordă în anumite țări și alte sectoare asemănătoare. Să nu uităm subvențiile care se acordă pentru transport public, pentru încălzirea termică a populației sau pentru sistemul sanitar, învățământ sau cultură.
Aceste subvenții se acordă pentru perioade mai lungi de timp și au ca rol salvarea și stabilizarea sectoarelor respective care nu pot fi rentabile decât prin destabilizarea altor industrii sau a nivelului de viață al populației.
Dacă ne referim la ajutoarele de stat, în concepția mea dar și a altora, se referă la ajutoarele excepționale acordate în situații de urgență sau calamitate, iar aici aș aduce în atenție situații cum au fost în cazul ajutoarele federale din SUA în criza subprime, ajutoarele pentru companiile aviatice, turism sau horeca în timpul pandemiei (acestea nefiind singurele beneficiare), dar și despăgubirile de secetă în agricultură așa cum se acordă sau s-au acordat în anumite situații în țările din vestul Europei, în Australia sau în America de sud.
Întorcându-ne la agricultură, am văzut foarte multe opinii de-a lungul anului 2020 privitoare la modul de subvenționare și de acordare a ajutoarelor de stat în acest domeniu, exprimate în fel și chip, dar în majoritatea cazurilor pornind de la ideea să moară capra vecinului, adică cât o să îi mai ținem și pe ăștia în brațe, fiindcă nu se mai satură odată. Dar haideți să vedem un pic lucrurile în ansamblul lor.
În primul rând, ajutoarele de stat sunt punctuale și doar în cazuri excepționale, iar în Europa comunitară, despăgubirile de secetă sunt acordate de guverne în majoritatea situațiilor, cu excepția din Spania care a reușit realizarea unui sistem de asigurări performant. Nimeni în țările comunitare nu a ridicat și nici nu ridică problema necesității acestor ajutoare, așa cum se acordă și în alte sectoare și situații excepționale, cum este și cazul de acum al pandemiei.
În schimb, sistemul de subvenționare actual în agricultura românească este susținut doar în mică parte din fonduri naționale (circa 10-15%), iar restul este din fonduri europene, unde România este beneficiară netă, adică primește mai mult decât dă. În plus sistemul de subvenționare este comun tuturor țărilor comunitare, nu doar României.
Decidenții politici europeni (înainte de a ne da și noi cu părerea pe acolo) au înțeles o situație reală și care necesita o soluție, faptul că fermele europene din vestul și centrul Europei nu erau (nici acum nu sunt) capabile să reziste competiției cu SUA, America de Sud sau Australia, unde fermele sunt mari și foarte mari, tehnologiile aplicate sunt de vârf dar și ieftine, iar în această situație sunt și foarte competitive la preturi, ceea ce ar fi dus la dispariția fermelor europene.
Problema este că dacă se întâmpla dispariția fermelor, țările europene deveneau șantajabile din punct de vedere alimentar, așa cum era Rusia până la prima venire la putere a lui Vladimir Putin și care a demarat programul de reorganizare și dezvoltare agricolă, care în decurs de 15 ani a făcut din Rusia unul din primii 3 exportatori mondiali de produse agricole brute (mă refer neprocesate).
Există în Rusia, în regiunea Samara de exemplu, ferme care au mai mult de 250-500.000 de ha, ceea ce le face extrem de competitive economic, în condițiile în care în fiecare an floarea soarelui este recoltată pe zăpadă, deoarece nu reușește să ajungă la maturitatea deplină în altfel de condiții, iar producțiile în accepțiunea noastră sunt modeste, adică de 1,5-2 to/ha
La fel dacă analizăm situația din SUA, suprafața medie cultivată cu grâu este de circa 18 milioane de ha, iar producția se învârte în funcție de an în jurul a 60 milioane de tone, adică o producție medie de circa 3-3,3 to/ha.
Atunci, dacă ar fi să ne luăm după toți cei care contestă subvenționarea, de ce aceste țări totuși încurajează producția chiar și în aceste condiții? Fiindcă există la nivelul decidenților politici o frica de o criză alimentară de natură anarhică care nu ar mai putea fi ținută în frâu și plus că șantajul politic poate deveni extrem de periculos în aceste cazuri.
Toate aceste țări, precum SUA, Rusia, Australia, țările din America de sud încearcă să găsească forme de subvenționare și de sprijin a agriculturii cum de altfel face și Comunitatea Europeană, unde noroc că noi nu prea contăm în decizii, tocmai ca acest sector să nu se prăbușească, iar odată cu el și o serie de industrii conexe.
Poate ar fi bine să reflectăm la ipoteza că dacă sectorul agricol al unei țări se prăbușește, nu este vorba doar de cele 3-5 % din populația activă care lucrează în acest sector (mă refer la țări mai așezate ca structură populațională), ci este vorba și de toți cei care lucrează în industria alimentară, în industria de mașini agricole, în transporturile de mărfuri, în serviciile din mediul rural, etc. Aici mai adăugați familiile celor din agricultură sau industriile conexe și nu-i așa, plus fiindcă contează și cei 14.000 de funcționari păstoriți de către domnul ministru Oros și unde mulți dintre ei sunt pentru a plimba hârtiile sau pentru a destinde atmosfera numeroșilor șefi de departamente, servicii, direcții și așa mai departe.
Pentru foarte mult timp de acum încolo agricultura va fi subvenționată la nivel mondial și nu numai acest sector, dar oare ce vor face decidenții noștri? Oare de ce miniștrii de la sănătate, învățământ sau cultură nu acuză și nu denunță acordarea de subvenții ca nefiind în regulă? Întreb pentru un prieten.
