Alegerile locale de la începutul lui iunie au dat un impuls serios afacerilor cu echipamente pentru locuri de joacă. Din contractele cu primăriile se pot obţine profituri de pånă la 100%.
Din Bucureşti la Baia Mare şi de la Timişoara la Constanţa, peisajul tern al cartierelor ridicate în anii comunismului este tot mai des străpuns de oaze de culoare şi veselie. Toboganele din plastic, astfel concepute încåt să-i aducă pe cei mici în siguranţă la destinaţie, leagănele prietenoase, balansoarele în formă de animale sau personaje de poveste ori mini-cetăţile din lemn atrag zilnic mii de copii. Bugetele tot mai generoase, normele europene privind siguranţa, dar şi dorinţa de a fi pe placul alegătorilor au făcut ca, în ultimii ani, mai toate primăriile din zonele urbane să aloce sume considerabile lucrărilor de reparaţii, modernizări şi amenajări de locuri de joacă. Astfel de investiţii au avut loc, de curånd, chiar şi în unele sate.
Unul dintre liderii la nivel naţional este sectorul 3 din Capitală, unde există în prezent 260 de locuri de joacă, din care 20 amenajate în 2008. „Alte 40 sunt în construcţie, cu termen de finalizare pånă la sfårşitul anului. Cea mai ieftină locaţie costă cam 12.000 de euro, iar cea mai scumpă, cam 40.000 de euro, în funcţie de complexitatea echipamentelor“, explică primarul Liviu Negoiţă. El mai dezvăluie că, pånă în 2007, în sectorul 3 au fost investite şapte milioane de lei (circa două milioane de euro) în locuri de joacă.
Şi alte administraţii bucureştene se pot lăuda că au acordat o atenţie specială acestui domeniu. Din 2005 pånă în prezent, în sectorul 1 au fost cheltuite pe locuri de joacă 4,9 milioane de lei (în jur de 1,5 milioane de euro). Firmele care au furnizat echipamentele sunt SC Soluţii Urbane SRL şi DFS Center Grup SRL, iar mobilierul urban aferent (bănci, coşuri de gunoi etc.) a provenit de la Machrotech SRL. În sectorul 6, există 80 de părculeţe pentru copii, 60 fiind construite în 2008. Alte patru locaţii urmează să fie finalizate pånă la sfårşitul acestui an, iar 50 sunt planificate pentru 2009. Edilii spun că investiţia medie este de 10.000 de euro pentru fiecare obiectiv.
Producţia autohtonă nu poate concura importurile
Clujenii nu se lasă nici ei mai prejos. Există nu mai puţin de 300 de locuri de joacă în oraşul de la poalele Feleacului, în care au fost investite, de-a lungul timpului, mai multe milioane de lei. Astfel, în 2006, au fost amenajate zece noi locuri de joacă, cu 1,5 milioane de lei (fiind incluse în această sumă un sistem de iluminare a unui parc din localitate şi trei terenuri de baschet), în acelaşi an avånd loc reparaţii şi amenajări la 91 de părculeţe pentru copii, în valoare de 0,4 milioane de lei. Dar adevărata investiţie va avea loc începånd din acest an şi ea ar putea ajunge la 22 de milioane de lei (cam şase milioane de euro), banii fiind dedicaţi achiziţionării a cel puţin 65 de tobogane, 15 leagăne, 15 carusele, 30 de balansoare, zece învårtitoare, 76 de complexe şi ansambluri de joacă, dar şi a unor panouri de baschet, mese de rummy şi a altor articole sportive.
La Piatra Neamţ, primarul Gheorghe Ştefan dezvăluie că, din 2006 şi pånă anul acesta, au avut loc investiţii de circa 2,8 milioane de lei în echipamente de joacă, mese de şah şi mobilierul urban auxiliar. La Sibiu, potrivit purtătoarei de cuvånt a primăriei, Mirela Gligore, au fost investiţi peste 180.000 de lei în şase locuri de joacă noi şi au fost încheiate contracte de întreţinere şi reparaţii a locaţiilor existente în valoare de 310.000 de lei pentru perioada 2006-2008. Şi vecinii din Deva au alocat de la buget, anul trecut, 440.000 de lei pentru locuri de joacă în patru zone din municipiu, iar la Suceava, modernizarea locaţiei din Parcul Areni a costat, tot în 2007, 100.000 de lei. Practic, se pare că nu există oraş, mai mare sau mai mic, care să nu fi acordat, în ultima vreme, atenţie şi, mai ales, fonduri spaţiilor de recreere pentru copii.
Marea majoritate a echipamentelor achiziţionate de administraţia locală sunt aduse de peste hotare, asta şi în lipsa unei oferte consistente de pe piaţa internă. Unii importatori spun că, deşi mai ieftine, articolele „made in Romania“ sunt mult mai slabe calitativ. Indiferent de motivul real, deşi cheltuielile publice din domeniu au atins, probabil, cåteva zeci de milioane de euro în ultimii ani, producătorii romåni de profil au încasat doar o mică parte din această sumă. De exemplu, cel mai mare fabricant autohton de obiecte pentru locurile de joacă, Dupex, din Sebeş, a avut, în 2006, o cifră de afaceri mai mică de un milion de euro.
Campania electorală a umplut conturile furnizorilor
„Am fi ipocriţi să spunem că afacerile nu au fost influenţate de faptul că ne aflăm într-un an electoral. Chiar dacă în fiecare an afacerile au avut o tendinţă ascendentă, creşterea înregistrată în 2008 a fost cea mai mare de pånă acum“, spune Silvia Floca, directorul firmei Playhouse din Sibiu. Ea afirmă că există două categorii de clienţi: persoanele fizice care locuiesc la casă, asociaţiile de proprietari şi constructorii de ansambluri rezidenţiale, pe de o parte, majoritatea provenind din Bucureşti şi din Moldova, şi administraţiile locale, aici distribuţia teritorială fiind ceva mai uniformă.
Şi Adrian Moisii, patronul importatorului de sisteme de joacă Paniman din Oradea, recunoaşte că alegerile locale au influenţat în mod pozitiv afacerile din domeniu. „Majoritatea clienţilor sunt primării, cărora le furnizăm cu precădere leagăne, carusele, tobogane şi complexe de joacă. Participăm aproape la toate licitaţiile organizate, dar concurenţa este destul de mare, mai ales că se înscriu şi firme din străinătate“, arată el.
Afacerile cu locuri de joacă nu sunt lipsite de controverse. Edilii din Timişoara au fost acuzaţi de mass-media locale că favorizează două firme, Bindalim şi Drufec, care sunt, practic, abonate la contractele de amenajare şi întreţinere a locurilor de joacă şi ale spaţiilor verzi. La Cluj, primarul Emil Boc a fost arătat cu degetul de politicieni adverşi ca avånd o relaţie strånsă cu directorul King Industrial Enterprises, compania care a realizat cele mai multe lucrări legate de spaţiile de joacă din oraş. La fel cum există voci care susţin că şi Liviu Negoiţă, edilul sectorului 3, ar fi prieten cu patroana firmei AA Marketing and Management, care a cåştigat licitaţiile privind amenajarea de părculeţe pentru copii din această zonă a Bucureştiului. Cåt despre Geca Impex P.M., companie care a cåştigat o licitaţie similară în sectorul 2, a fost acuzată, de curånd, în presă, că a furnizat, de această dată în sectorul 1, indicatoare stradale la un preţ de cåteva ori mai mare decåt cel real.
De la producător la primărie, preţurile cresc ca în poveşti
Iar problemele legate de investiţiile administraţiilor locale în părculeţe pentru copii nu se opresc aici. De fapt, am putea spune că de abia încep. La Bacău, de pildă, conform unui document publicat pe site-ul primăriei, un loc de joacă din curtea unei grădiniţe, compus dintr-o construcţie de lemn cu trei platforme (legate între ele prin două tuburi din plastic) şi avånd ataşate trei tobogane, plus un leagăn cu două locuri, un balansoar clasic, două balansoare pe arcuri, o groapă de nisip şi o măsuţă din plastic cu scăunele şi băncuţă, costă nu mai puţin de 27.000 de euro.
Luate separat, preţurile echipamentelor achiziţionate de edilii băcăuani sunt de-a dreptul scandaloase. Astfel, o componentă intitulată pompos „platformă acces din lemn de răşinoase“, în fapt cåteva scånduri de brad formånd o podea de doi metri pătraţi, a fost estimată la aproape 3.000 de lei (peste 850 de euro). Asta, în condiţiile în care cu numai 350 de euro, poate fi cumpărată o căsuţă de grădină cu podea, pereţi, acoperiş şi uşă, în suprafaţă de patru metri pătraţi. Un leagăn cu două locuri a fost cumpărat cu 2.100 de lei (cam 600 de euro, în condiţiile în care, dacă întrebi firmele de profil, ţi-l pot livra cam la două treimi din preţ), iar balansoarele pe unul sau două arcuri au costat 4.600, respectiv 7.500 de lei (adică 1.300, respectiv 2.100 de euro; preţul real – între 400 şi 800 de euro). Exemplele pot continua: măsuţa, scăunelele şi băncuţa pentru groapa de nisip au costat, la Bacău, 4.600 de lei (1.300 de euro), iar metrul cub de mărgăritar şi nisip a fost evaluat la 110 lei (cam de două ori mai mult decåt în mod real).
Şi la Arad unele dintre cheltuielile pentru realizarea a 30 de locuri de joacă în diverse zone din oraş sunt cel puţin ciudate. De exemplu, s-au alocat peste 168.000 de euro pentru împrejmuirea locaţiilor. Cum fiecare din ele are 20 pe 20 de metri, un calcul simplu ne spune că este vorba, în total, de 2.400 de metri liniari de gard, construiţi la un preţ de 70 de euro metrul liniar. Însă, punånd la socoteală preţul unui panou de gard de 2,5 x 2 metri (circa 32 de euro) şi al stålpilor din ţeavă laminată rotundă sau rectangulară (circa 17 euro bucata), rezultă că locaţiile puteau fi împrejmuite cu circa 20 de euro pe metrul liniar. Chiar dacă nu am inclus aici manopera (săpatul gropilor pentru stålpi, sudatul panourilor, vopsitul) şi alte materiale (beton pentru fixatul stålpilor, electrozii sau vopseaua), acestea nu pot, sub nici o formă, să ducă la o creştere de 3,5 ori a costurilor.
Nu credem că poate cineva să spună că investiţiile în spaţii de joacă pentru cei mici sunt inutile. Din contră, ele ar trebui să se afle în atenţia tuturor edililor din ţară. Totuşi, nu putem să nu observăm o anumită doză de ipocrizie a primarilor atunci cånd ne uităm la surplusul de atenţie pe care îl capătă acest domeniu înainte de alegeri. Şi, în acelaşi timp, nu putem să închidem ochii la contractele „cu dedicaţie“ şi la preţurile umflate artificial.
«Am fi ipocriţi să spunem că afacerile cu echipamente pentru locurile de joacă nu au fost influenţate de faptul că ne aflăm într-un an electoral.»
Silvia Floca, directoare Playhouse Sibiu
DIFERENŢA LETALA
În anii ’70, în Statele Unite, 170.000 de copii ajungeau anual la spital din cauza rănilor căpătate la locurile de joacă amenajate. În Romånia comunistă, nu erau disponibile statistici de acest gen. Totuşi, sunt cunoscute destule cazuri de copii grav răniţi sau chiar ucişi de echipamentele de joacă inadecvate. Principalele cauze: leagănele grele din fier şi căzăturile de pe echipamentele înalte, nedotate cu sisteme de protecţie, dar şi întreţinerea defectuoasă. În 1981, în SUA, au fost emise standarde noi privind siguranţa locurilor de joacă. Mai mult, designul acestora a evoluat, treptat, de la atenţia acordată dezvoltării fizice spre stimularea socializării şi creativităţii copiilor. În ciuda investiţiilor recente, în multe zone din Romånia, locurile de joacă sunt încă insuficiente sau pun în pericol vieţile micilor utilizatori.
Nisip – 100 LEI/MC
Acesta este preţul achitat de unele primării, în condiţiile în care, în realitate, cu tot cu transport, nisipul nu costă decåt 50-60 de lei/mc
PLATFORMA CU TOBOGAN ELICOIDAL – 1.500-2.000 EURO
Preţ real: un foişor din cåteva bårne de lemn şi o månă de scånduri – 100-200 de euro, acoperiş din plastic – 100-200 de euro şi tobogan spiralat – cam 300-400 de euro. Total – maximum 800 de euro
BALANSOAR PE ARC – 1.300 EURO
Atåt a costat, conform unui deviz publicat pe site-ul Primăriei Bacău, un astfel de echipament. Surse din domeniu afirmă că, în realitate, balansoarele pe un singur arc costă 400-500 de euro, iar cele pe două arcuri – 700-800 de euro.
TOBOGAN DREPT – 500 EURO
Mai multe firme din Statele Unite şi vestul Europei furnizează astfel de echipamente, cu lungimi de la trei la cinci metri, la preţuri începånd de la 100-150 de euro şi ajungånd la maximum 300 de euro. Unii edili din Romånia le-au plătit (aproape) dublu
LEAGAN – 500-600 EURO
Un sistem similar, cu un loc sau două, poate fi achiziţionat de la producători de renume de peste Ocean la preţuri cu pånă la 40% mai mici decåt cele facturate de unii furnizori ai administraţiei locale
