A apărut în prim-plan un nou proiect de lege privind proprietatea persoanelor fizice asupra terenurilor agricole, care contribuie la înapoierea României prin două elemente. În primul rând, stabilește o limită maximă a proprietății pe care o poate acumula o persoană (proprietatea persoanei fizice, reprezentând terenuri agricole situate în extravilan, nu poate depăși 100 ha). În al doilea rând, înființează încă o structură birocratică, al cărei scop este să pună bețe în roate pieței agricole: Autoritatea pentru Administrarea și Reglementarea Pieței Funciare. Cum anume? Ne spune chiar legea, la articolul 4. Cel care dorește să cumpere teren agricol extravilan trebuie: „să facă dovada că are cunoștințe în domeniul agricol“ (nu în sensul de pile sau relații, ci în sensul de facultate, doctorat, nu știm încă, ne vor lumina normele metodologice ale acestei legi) sau să fi „desfăşurat activităţi agricole pentru o perioadă de cel puţin 5 ani“. Deci dacă nu te-ai ocupat personal de cultivarea pământului și nu dispui de cunoștințele necesare, nu poți să cumperi pământ agricol. Eu înțeleg unde vrea să bată legea, anume la împiedicarea străinilor să cumpere terenul ieftin din România, dar optica naționalistă de tipul „Nu ne vindem țara“ a infectat prea mult spațiul public și a întârziat în anii 1990 reforma economică în așa hal, încât am rămas la coada Europei. Blocarea vânzării libere a pământului nu face decât să mențină țărănimea în sărăcie. Dacă stai să te gândești, aplicarea principiului protecționist introdus în această lege și în alte domenii ar duce la situații aberante, de genul: nu poți să cumperi o locuință decât dacă faci dovada că știi cum să construiești una; nu poți să cumperi automobil decât dacă dovedeşti că știi cum să-l conduci.
Menirea Autorității pentru Administrarea și Reglementarea Pieței Funciare este dublă: să verifice respectarea standardelor de către cei care vor să cumpere/vândă pământ și să disemineze informații legate de vânzarea terenurilor. Dacă citiți legea vedeți că ea este o dovadă incontestabilă împotriva celor care susțin că statul oferă bunuri publice, precum informația, sau că acesta poate juca un rol pozitiv în facilitarea funcționării pieței, diminuând astfel costurile de tranzacție. Legea distruge ambele mituri. În primul rând, toată lumea vede cum oferă statul informații: contra cost. Autoritatea se va finanța inclusiv din surse proprii, deci probabil va impune noi taxe (de parcă deja nu eram pe ultimul loc în lume la numărul de impozite), pe principiul: vrei să vinzi pământ? Atunci plătește mai întâi o taxă la biroul 1, apoi mută hârtiile la biroul 2, după care te duci la biroul 3 să-ți ridici „avizul prealabil încheierii contractului de vânzare-cumpărare“, dar doar după ce ai trecut pe la casierie pentru a mai plăti ceva. Cunoașteți fenomenul, nu-i așa? Important este că furnizarea acestor informații e obligatorie, nu poți să spui că nu ai nevoie de ele. Vrei să vinzi pământul? Trebuie să lași statul să disemineze informația către potențialii cumpărători, plătindu-l pentru, ptiu, serviciul oferit. Deci așa oferă statul bunul public numit informație. În al doilea rând statul crește (nu scade) costurile de tranzacție, pentru că instaurează o întreagă procedură obligatorie de urmat de către cei care vor să cumpere/vândă teren agricol. Totul începe cu o deplasare la primărie, ca să aibă și cei de acolo obiectul muncii. În concluzie, o lege pentru liniștea noastră, care mai adaugă o instituție birocratică la cele deja existente, care mai adaugă noi taxe, care introduce restricții în loc de libertăți.

Bogdan Glăvan,
prof. univ. dr. în economie
 "Acest articol a apărut în ediţia print numărul 37 a revistei Capital din săptămâna 16 -22.09.2013"