Mulţi dintre noi am trecut prin situaţii care ţin de protecţia consumatorului. Fie am fost înşelaţi în legătură cu proprietăţile produsului sau serviciului, fie am fost păcăliţi la preţ sau în ceea ce priveşte condiţiile contractuale şi am dorit să ni se facă dreptate.

Mijloacele necesare nu lipsesc. Cadrul legislativ este din ce în ce mai stufos atunci cånd vine vorba de protecţia consumatorului. Avem o Autoritate Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, asociaţii ale consumatorilor şi, mai nou, un Centru European al Consumatorilor. Asupra tuturor acestor iniţiative pluteşte însă un nor de neîncredere, generat de lipsa unor rezultate concrete, de potenţiala coruptibilitate a oamenilor care stau în spatele acestor instituţii sau chiar de lipsa lor de profesionalism.

Cu referire la cadrul legislativ, acesta se dezvoltă văzånd cu ochii, iar producătorii şi comercianţii au toate motivele să fie preocupaţi din această cauză. Unul din motive ar fi acela că, inevitabil, legislaţia ajunge să devină redundantă, confuză şi sursă de posibile abuzuri.

Cele afirmate mai sus le putem proba cu noul act normativ referitor la protecţia consumatorului, şi anume Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă. Aceasta transpune integral prevederile Directivei nr.  2006/114/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din data de 12 decembrie 2006, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L376 din 27 decembrie 2006. Cu alte cuvinte, reprezintă o iniţiativă legislativă obligatorie şi nu am avea nimic împotriva ei dacă nu s-ar suprapune peste alte norme legale emise anterior. Acestea sunt incluse în Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor. De asemenea, se poate aprecia că noua lege este redundantă şi prin prisma prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Două categorii de practici incorecte

Conform Legii nr. 363/2007, prin practici comerciale se înţelege „orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate şi comercializare, efectuate de un comerciant, în strånsă legătură cu promovarea, vånzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor“. Mai departe, aceeaşi Lege nr. 363/2007 defineşte practicile comerciale incorecte, împărţindu-le în două categorii: practici înşelătoare şi practici agresive.

Dacă parcurgem descrierea făcută de Legea nr. 363/2007 pentru practicile înşelătoare, constatăm că ele se referă, printre altele, la publicitatea înşelătoare şi la cea comparativă. Legea este destul de generoasă în a exemplifica ce poate fi considerat publicitate înşelătoare. Putem spune chiar că este mult mai exemplificativă decåt Legea nr. 158/2008, care îşi propune să abordeze această problemă în mod exclusiv.

Spre deosebire de Legea nr. 363/2007, Legea nr. 158/2008 oferă ceva mai multe informaţii despre publicitatea comparativă (vezi caseta). Totuşi, ceea ce aduce ea în plus din punctul de vedere al practicilor comerciale ilegale ar fi putut fi inclus în Legea nr. 363/2007, la capitolul definiţii. Sau ar fi putut face obiectul unor norme de aplicare a Legii nr. 363/2007, în sensul clarificării înţelesului unor termeni.

Responsabilitate confuză pentru instituţii

În schimb, avem două acte normative de acelaşi nivel care prevăd instituţii responsabile diferite. Astfel, Legea nr. 363/2007 prevede că „persoanele sau organizaţiile care, potrivit legii, au un interes legitim pot fie să sesizeze Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte pentru ca aceasta să decidă asupra reclamaţiilor, fie să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au săvårşit sau sunt susceptibili să săvårşească practici comerciale incorecte.“ Mai mult, „operatorii economici concurenţi pot informa Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte.“

Legea nr. 158/2008, pe de altă parte, împuterniceşte Ministerul Finanţelor pentru rezolvarea sesizărilor venite de la persoanele fizice şi juridice, asociaţiile şi organizaţiile care au un interes legitim. Sigur că ne întrebăm de cånd Ministerul Finanţelor are competenţe profesionale în a stabili dacă o acţiune publicitară este înşelătoare sau nu, ori dacă o practică a unui comerciant reprezintă concurenţă neloială sau nu. Fie că se pricepe sau nu, Ministerul Finanţelor are puterea de a da amenzi de la 3.000 la 30.000 de lei în cazul în care constată situaţii de încălcare a legii.

30.000 de lei este nivelul maxim al amenzilor pe care Ministerul Finanţelor le poate aplica în cazul în care constată situaţii de încălcare a legii privind practicile publicitare înşelătoare

CONDIŢII DE LEGALITATE

Conform Legii nr. 158/2008, publicitatea comparativă poate fi considerată legală dacă:

• Nu este înşelătoare;
• Compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate aceloraşi scopuri;
• Compară, obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi preţul;
• În cazul produselor cu denumire de origine, se referă, în fiecare caz, la produse cu aceeaşi denumire;
• Nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent;
• Nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor concurente;
• Nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau serviciilor purtånd o marcă ori o denumire comercială protejată;
• Nu creează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele ale unui concurent.