Interviu de excepție cu Dumitru Radu Popescu

În 2012, Dumitru Radu Popescu a oferit un interviu de excepție acordat pentru revista de cultură „Melidonium”, în care a vorbit despre litaratura română, Paradis, trecut și viitor.

Jurnalist: – Daţi-mi voie să rămân în acelaşi context şi să vă întreb cum arată Paradisul în viziunea dumneavoastră, domnule Dumitru Radu Popescu.

Dumitru Radu Popescu: – Încă nu l-am văzut şi pot să mă înşel asupra paradisului… Dar, oricum, nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta. M-am urcat în metrou şi era o femeie cu un copil. Nimeni nu s-a ridicat să dea femeii cu copilul în braţe un loc… Şi erau fete până la 18 ani. Special m-am uitat, şi… nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nici o importanţă!

Deci, e un paradis în care nu se dau locuri nici bătrânilor, nici femeilor cu copii, e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor.

Jurnalist: – Am alergat prin cărţile dumneavoastră şi m-a frapat o frază, pe care am s-o transform în întrebare: Trecutul este imprevizibil, mai greu de desluşit decât viitorul?

Dumitru Radu Popescu: – Eu cred că am scris multe prostii la viaţa mea, aşa că nu-mi amintesc de toate exact, dar de asta îmi amintesc ca idee. Cred că este o întrebare pusă de mai mulţi, nu numai de mine. Scriitorii în general pun întrebări şi nu cred că prea dau răspunsul. Dar cred că întrebarea este justificată şi aş da şi nişte exemple. Se spune, bunăoară, că americanii n-au ajuns pe Lună, că a fost cacialmaua secolului şi că totul s-a întâmplat într-un studio la Hollywood.

Era acea luptă pentru cucerirea cosmosului între ruşi şi americani şi cine ajungea acolo avea o porţie de aer în plus în acest război rece. Nu ştiu dacă este adevărat, dar ar putea să fie! Scriitorul nu trebuie să dea răspuns, dar îşi poate pune întrebarea: de ce au scris atâţia oameni cărţi despre această problemă? De ce atâţia savanţi au scris că nu s-a mers pe Lună? Ca scriitor, te întrebi şi tu după ei, fără să le dai dreptate. Dacă ar fi adevărat, ar fi într-adevăr o cacialma extraordinară.

Alt exemplu: un mare revoluţionar, nu-i dau numele, un cap de răscoală despre care am învăţat la şcoală şi care este o figură extraordinară în istoria a două ţări, ca să zicem aşa – despre acest om am aflat că era agent al turcilor şi că a fost pus să facă acea răscoală pentru ca armatele austro-ungare să vină în această zonă şi turcii, eventual, să se ducă şi să ocupe acea parte a Europei. Poate e adevărat, poate nu e adevărat…

Cei de la care ştiu au văzut aceste documente în arhivele turceşti de la Istanbul şi Ankara. Deci, trebuie să te întrebi! Pentru că şi mai recent poţi să-ţi pui nişte întrebări la care nu poţi să dai răspuns, despre evenimentele la care am fost martori. Întrebarea rămâne valabilă chiar şi pentru ziua de alaltăieri!

Jurnalist: – Pe care dintre personajele dumneavoastră v-aţi supărat cel mai rău?

Dumitru Radu Popescu: – Personajele, cu cât sunt mai rele, cu atât trebuie să le iubeşti mai mult. Nu trebuie să le urăşti. E o lege, după mine, pe care am învăţat-o din teatru, nu din proză: personajele, până şi cele mai abominabile, trebuie să aibă o lumină umană în ele, trebuie să aibă un declic. Şi în istoria teatrului şi a culturii găsim exemple care să-mi dea dreptate. Ştiţi celebra scenă din Shakespeare, din Richard al III-lea, când Richard o seduce în trei secunde pe soţia celui pe care l-a omorât.

E foarte uşor să condamni nişte personaje. E foarte uşor să le omori. Le scoţi din joc, dar cu asta n-ai rezolvat nimic! Trebuie să le laşi să se desfăşoare în toată întunecimea lor şi, dacă există o rază de lumină în acest întuneric, atunci e un lucru bun. În viaţa de fiecare zi mi-e mult mai uşor să urăsc unele personaje, unele personalităţi sau oameni.

E foarte simplu… Nu am nici o obligaţie faţă de ei. Îi judec la nivelul faptelor lor şi-i cataloghez aşa sau aşa. Dar cu personajul literar îmi este foarte greu! Gândiţi-vă, dacă unul apare pe scenă în primul minut şi face o măgărie, cât efort îmi trebuie să-l salvez! Nici pe Moise nu l-am urât, ca să zic aşa şi răspunsul acesta se leagă de unul asemănător.

M-a întrebat cineva dacă urăsc un personaj din Studiul osteologic al unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania. Acolo e un personaj, Bască, foarte rău şi am fost întrebat: „Îl urăşti pe Bască?” Nu îl urăsc, dom’le, îmi pare rău de el.

Jurnalist: – Ce i-ar trebui literaturii române ca să depăşească graniţele, să fie cunoscută în toată lumea?

Dumitru Radu Popescu: – Cărţi. Şi ar trebui cunoscută în primul rând în ţară dar la ora actuală e greu. Bibliotecile au ajuns astăzi nişte muzee. Am fost pe la Biblioteca „Sadoveanu” şi nu era nimeni. În ziua de azi cărţile nu se difuzează. Ce cărţi mai au acum trecere? Nu vreau să spun că o anumită carte poate să aibă trecere, pentru că există oameni care sunt interesaţi de o problemă tehnică sau chiar literară, filosofică.

Ce cărţi ar putea interesa astăzi piaţa românească şi care sunt cărţile străine care ar interesa-o? Greu de spus, fiindcă în general am impresia că timpul acordat cărţii e mai mic, adică lumea acordă în timpul liber din cele 24 de ore, mai multă atenţie televiziunii, sportului, în detrimentul cărţii.

Nu ştiu cât s-ar citi astăzi o carte cum e Anna Karenina sau Război şi pace. Mi se pare că Tolstoi a transcris de vreo patru sau şapte ori Război şi pace, nu ştiu exact, dar n-are importanţă. Gândiţi-vă ce muncă extraordinară să transcrii această carte pentru a deveni ce este! Ei, astăzi, cine mai are timp să o citească?

E mult mai uşor să ai lucruri digerate gata, să vezi o telenovelă care te face ori să râzi, ori să oftezi, ori să te speli pe mâini înainte de a te culca şi nu-ţi pune mintea la contribuţie, nu te oboseşte. Cred că la ora actuală este o uşoară criză în privinţa nu spun a cărţii, ci a timpului acordat cărţii.

Jurnalist: – Aveţi altă pasiune în afară de literatură? Este un lucru absolut omenesc…

Dumitru Radu Popescu: – Să zicem că am o pasiune pentru sport, aşa, ca spectator al vieţii sportive, dar am jucat şi eu fotbal, aşa, la nivel mic, eram foarte bun pe extrema stângă! Am avut odată o mare victorie: echipa scriitorilor din Cluj a bătut echipa chelnerilor cu 6 – 2, deci asta este o chestie istorică.

Puteţi citi aici interviul integral.

România a pierdut un mare intelectual. Dumitru Radu Popescu s-a stins din viață

Astăzi, 2 ianuarie 2023, Dumitru Radu Popescu a încetat din viață. A fost unul dintre cei mai valoroși prozatori români postbelici. Nefericitul anunț a fost făcut de către Radu F. Alexandru pe pagina sa oficială de Facebook.

Dumitru Radu Popescu a fost scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și membru titular al Academiei Române.

Cele mai cunoscute cărțile ale sale de proză sunt: Fuga – 1958, Fata de la miazăzi – 1964, Somnul pământului – 1965, Dor (povestiri) – 1966, Umbrela de soare – 1967, Prea mic pentru un război aşa de mare – 1969, Duios Anastasia trecea – 1967, Ploaia albă – 1971, Căruţa cu mere – 1974, Leul albastru – 1981, Galaxia Grama – 1984, Truman Capote şi Nicolae Ţic – 1995, Complexul Ofeliei, (eseuri) – 1998, Actori la curtea prinţului Hamlet (publicistică) – 1999, Dudul lui Shakespeare (publicistică) – 2000, Puşca lui Caragiale – 2003, Săptămâna cu 1001 de nopţi – 2004, Ştefan cel Mare – 2005, Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen – 2007, Diavolul aproximativ sau ora de metafizică – 2008, Epistola către englezi – 2009.

În dramaturgie, el a fost cunoscut mai ales pentru „Pasărea Shakespeare”, „Aceşti îngeri trişti” şi „Piticul din grădina de vară”.