Timp de mulți ani a existat o evidentă nepotrivire între importanța regiunii pentru pacea și stabilitatea întregii Europe și atenția care i-a fost acordată. Europa de Sud-Est nu este departe de a fi colțul uitat al continentului nostru. Este o gravă eroare geopolitică să neglijezi tendințele de război și haos din substrat, cele care fac din regiune un punct fierbinte.

Până și state membre UE, precum Bulgaria și România, sunt tratate ca niște rude sărmane, tolerate dar nu acceptate pe deplin ca egali. Majoritatea fostelor republici iugoslave și Albania au doar o așa-zisă perspectivă europeană, dar nici una dintre ele nu are o dată realistă de accedere luată în calcul pentru viitorul previzibil.

Este evident că în regiune există o abundență de probleme: sărăcie, absența competitivității, tensiuni etnice și structuri politice fragile. Mai mult, UE are numeroase motive de a fi frustrată și dezamăgită de progresul ei lent. Totuși, frustrarea și dezamăgirea nu pot fi pretexte pentru absența ambiției politice.

UE ar trebui să fie conștientă că vidul politic din această parte a continentului atrage entități interesate din alte regiuni, cum ar fi China, Rusia, Turcia sau SUA.

Un nou efort de stabilizare condus de UE este necesar urgent, iar el ar trebui să țină cont de lecțiile ultimelor două decenii și să pună un mai mare accent pe cooperarea și conectarea regională. Tuturor țărilor în cauză le lipsește infrastructura modernă, o precondiție a succesului economic.

Toate aceste țări sunt prea mici și prea sărace pentru a putea realiza un progres economic și social sustenabil pe cont propriu, pe lângă faptul că mai trebuie să facă față și impactului pandemiei. Dacă Italia se află într-o situație economică complicată, cu atât mai mult este valabil acest lucru pentru statele balcanice. În consecință, planul de redresare post-pandemie al UE nu ar trebui să ignore această realitate și nici să rateze o ocazie.

Planul nu a fost încă decis, iar eu nu-mi pot imagina cum va putea UE să depășească actuala criză în lipsa unor investiții suplimentare masive, atât în actualele state membre cât și în cele viitoare. Problema nu constă numai în cât de mulți bani vor fi mobilizați, ci și cu câtă eficiență vor fi ei cheltuiți.

Soluția inteligentă ar fi să împușcăm doi iepuri cu același glonț și să combinăm măsurile de redresare post-pandemie cu o angajare reînnoită și consolidată a UE în regiunea balcanică. Nu e greu de înțeles care țări și care grupuri puternice de interese se vor lupta pentru partea leului din pachetul de 750 de miliarde propus.

Europa de Sud-Est nu dispune de un lobby influent pentru a-și putea face vocea auzită. În consecință, Comisia ar trebui să preia inițiativa și să includă un program special de infrastructură pentru Europa de Sud-Est ca parte integrală a întregului pachet de redresare.

Pe de altă parte, toate țările din regiune participă la coordonarea macroeconomică a UE. Prin urmare, și ele ar trebui să beneficieze de instrumentele UE, chiar dinainte de a accede în bloc.

Una dintre problemele ridicate de implementarea pachetului de redresare o constituie evitarea unor noi disparități în interiorul UE și în relațiile ei cu vecinii. Germania are substanțial mai multă putere de foc decât partenerii ei din UE, pentru a nu mai pomeni de țările din regiunea balcanică.

Investițiile inteligente în infrastructură în Europa de Sud-Est vor susține progresul economic și social pe termen scurt și mediu și vor încuraja o creștere economică sustenabilă. Ele ar trebui să se concentreze pe îmbunătățirea legăturilor de infrastructură din regiunea Balcanilor de Sud, indiferent dacă respectivele state sunt membre UE sau nu.

Eficiența cheltuielilor nu e suficientă. Este totodată important să se evite folosirea greșită a banilor UE.

Bulgaria și România au deprins deja cunoștințe substanțiale privind utilizarea fondurilor UE, iar ele ar trebui să-și pună cunoștințele la dispoziția partenerilor lor din regiune.

Comisia ar trebui să promoveze în mod activ împărtășirea experienței și a celor mai bune practici în toată regiunea. Ideal ar fi ca un stimulent politic și economic puternic să contrabalanseze riscurile de fragmentare și de conflict deschis și să genereze o nouă încredere în hotărârea UE de a primi întreaga regiune printre membrii ei, scrie Günther Verheugen, fost vicepreședinte al Comisiei Europene, pentru Euractiv.