România a avut cea mai mare creştere economică din UE în primul trimestru al anului. Res­pectiv, 3,8% mai mult faţă de perioada similară a anului 2013. Este o veste bună (cu condiţia să se confirme; fireşte, estimările sunt preliminare), dar cu toate acestea, mediul de afaceri este încă în doliu.

Care este explicaţia? De ce, în ciuda veştilor legate cu fundiţe roz pe care ni le livrează guvernanţii la televizor, starea de depresie se menţine încă în rândul oamenilor de afaceri şi al populaţiei? Am citit odată un studiu de caz despre un aeroport din Germania. În urma unui sondaj de opinie, s-a constatat în rândul pasagerilor că cea mai mare nemulţumire era generată de timpul lung de aşteptare al bagajelor. Nu era greu de intuit cât de deranjant e să aştepţi lângă banda transportoare fără nimic altceva de făcut şi cât de bine te simţi când – în sfârşit! – se aude motorul care porneşte şi segmentele metalice încep să se învârtă promiţând că apare valiza personală. Dar oamenii din conducere (nemţi, să subliniem!) au dorit să fie siguri că ăsta este cel mai important lucru pe care îl au de îmbunătăţit. Aşa că, după certificarea acestui adevăr evident, s-au pus pe treabă şi au reuşit să facă în aşa fel încât bagajele să ajungă la proprietari după numai cinci minute de la coborârea acestora din avion.

O realizare cu adevărat excepţională, pe care poate s-au gândit chiar să o înscrie în Cartea Recordurilor. După rezolvarea situaţiei, sondajul de opinie a fost repetat. Şi, stupoare! Cea mai mare nemulţumire a pasagerilor aflaţi în tranzit prin aeroportul cu pricina era… timpul de aşteptare al bagajelor! Eforturi, investiţii, proceduri, instruirea personalului. Toate acestea pentru ca, în final, rezultatul să fi fost exact acelaşi. Cine să mai înţeleagă ceva? Totuşi, oamenii aceia au realizat că marea problemă era aşteptarea, nu timpul efectiv petrecut de bagaje pe drum. Fiindcă pasagerii ajungeau la bandă după numai un minut, ceea ce îi făcea să piardă patru minute aşteptând. Aşa că n-au avut altceva de făcut decât să lungească un pic traseul pasagerilor. Şi toată lumea s-a declarat mulţumită, lucru confirmat de un nou sondaj de opinie. Istorioara de mai sus vorbeşte despre percepţie şi importanța ei.

De cele mai multe ori, nu faptele seci sunt cele care determină reacţii, ci percepţia pe care o au oamenii despre aceste fapte. Aşa se explică şi succesul în sondaje ale unei guvernări socialiste absolut dezastruoase. Dacă există destul de mulţi oameni la televizor care să spună că ne e bine, vom ajunge cu toţii să credem că aşa şi este. Şi vom uită că în doi ani de PSD nu s-a semnat nici măcar un contract pentru vreo autostradă. Că au crescut taxele. Că ne creşte inflaţia. Că sporesc arieratele. Că economia este sufocată de termene de plată lungi cât o săptămâna de post negru, iar băncile sunt gata să te ajute cu un împrumut doar atunci când nu ai nevoie de el.

După mai mult de cinci ani de la marea criză financiară, economiile lumii au avut timp să-şi revină (timid) şi chiar să genereze excese care vor duce inevitabil la o nouă criză. Există destul de multe semne că aşa ceva este inevitabil. De altfel, acesta este şi ciclul normal, la fel cum după zi vine noapte sau după furtună răsare soarele. În timpul ăsta noi, în România, trăim într-un întuneric perpetuu, şi preferăm să ne plimbam prin aeroportul tranziţiei câte un sfert de veac până se ne sosească bagajele, seduşi de sofismele pe care ni le toarnă în urechi propaganda partidului-stat.

 

CLAUDIU ȘERBAN,

director editorial, Capital