Cåt timp ne vom legăna, la nivelul discursului public, în iluzia că romånii sunt mai deştepţi genetic decåt alte naţii nu vom putea depăşi impasul.

Un studiu publicat recent arată că 50% din tinerii romåni în vårstă de 15 ani au dificultăţi în a citi şi a interpreta un text la prima vedere – cea mai mare pondere în comparaţie cu tinerii din celelalte ţări europene. Aceste rezultate nu sunt o surpriză pentru cei care vor să privească învăţămåntul romånesc şi din altă perspectivă decåt cea a cåtorva produse de excepţie (olimpici internaţionali sau cei care acced la marile universităţi din lume). Învăţămåntul este, probabil, singurul domeniu care a regresat după 1989. Numărul celor care abandonează şcoala, numărul analfabeţilor, calitatea pregătirii celor care absolvă opt sau zece clase arată că sistemul romånesc de educaţie e în criză. Vina aparţine şi sistemului politic, care nu a propus şi nu a implementat strategii reformiste, dar şi sindicatelor şi corpului profesoral (cu excepţiile de rigoare). Protestele anuale care au loc în învăţămånt vizează, de fapt, un singur aspect: salariile. Acestea au crescut spectaculos în ultimii ani, dar singur acest lucru nu avea cum să ducă şi la o creştere a calităţii. Într-o situaţie similară este şi domeniul cercetării. Deşi alocaţiile de la buget au crescut spectaculos, cercetarea nu a produs rezultate pe măsură.

Cåt timp ne vom legăna, la nivelul discursului public, în iluzia că romånii sunt mai deştepţi genetic decåt alte naţii, că profesorii romåni sunt nişte apostoli care nu mai au nevoie să se perfecţioneze şi că olimpicii romåni sunt reprezentativi pentru calitatea educaţiei din Romånia – şi nu vom recunoaşte că avem o mare problemă, nu vom putea depăşi impasul. Vårfurile se pierd pe parcurs sau părăsesc ţara. Ce rămåne este numărul mare de copii, care, după terminarea a opt clase, au mari probleme în a citi un text.

De ce este educaţia o bombă cu ceas? Pentru că economia romånească se va afla în anii următori pe måinile acestor tineri. Toate ţările care au înregistrat o creştere economică durabilă, de la Germania de după război şi pånă la Japonia sau la Coreea de Sud, s-au bazat pe un solid sistem educaţional. Problema infracţionalităţii rromilor, de exemplu, nu este o chestiune a poliţiei, ci a sistemului de învăţămånt, care nu reuşeşte să-i cuprindă sau le permite să se retragă de la vårste fragede. Unde e şcoală puţină e infracţionalitate mare, indiferent de etnie!

Ar fi nedrept să punem toate acestea în spinarea actualului ministru. Lui Adomniţei i se poate reproşa însă că nu a încercat să schimbe această stare de lucruri, preferånd să afişeze statistici despre înflorirea învăţămåntului romånesc. Învăţămåntul, investiţia pe termen lung a societăţii romåneşti, este în suferinţă. Cel mai nereformat şi cel mai puţin performant, acesta este domeniul care s-a adaptat cel mai greu după 1989.