"De ce l-am mai dat jos pe Ceauşescu?!?", urlă radio­ul cu vocea lui Mircea Badea. „Ce, ne spune nouă Uniunea Europeană ce avem şi ce n-avem voie să facem?!?“, a continuat tirada ascultată în stare tip semi-transă de vânzătoarele micului magazin alimentar de la metrou în care mă aflam. Nu am îndrăznit să întreb dacă ele sunt de acord cu argumentaţia starului de la Antena 3.
Judecând după volumul dat la maximum, se pare că fetele acelea cu liceul la bază fac parte din „bazinul natural“ de fani ai celebrului realizator TV şi iau de bun tot ce li se toarnă în creier pe calea undelor. Îl cunosc de mult pe Mircea. De când se trezea dis-de-dimineaţă şi făcea minuni în materie de audienţă dimineaţa la Tele 7, în compania Teodorei Trandafir.
Cred că este un talent nativ pentru televiziune, în special pentru direct. Are vorbele la el şi tracul din faţa camerei e o noţiune care-i este cu desăvârşire străină. În ciuda acestor calităţi excepţionale, omul îmi este, în cel mai bun caz, indiferent, iar prestaţia lui profesională o consider abjectă. Iar vina principală pentru această situaţie o poartă orgoliul său nemăsurat, mai mare chiar decât burdihanul patronului său, nu mai puţin celebru.
Este adevărat că o minciună spusă tare, cu convingere şi repetată de multe ori, este mai credibilă pentru mase decât un adevăr rostit cu sfială şi bun-simţ. La fel de adevărat este că lumea e plină de nulităţi frumos ambalate şi aşezate în galantar pe post de valori inestimabile doar pentru că slujesc cu sârg şi abnegaţie interesele vreunui potentat vremelnic. Tocmai de aceea îmi pare rău de talentul irosit al lui Mircea Badea. Cred că ar fi putut să ajungă la locul pe care şi-l merită chiar şi fără ajutorul mogulului imoral Voiculescu. Iar răsplata financiară ar fi putut să-i ajungă pe măsură fără să trebuiască să calce în picioare logica şi bunul-simţ.
Nu este indicat să comentăm actul de justiţie înainte ca acesta să se producă. Nu putem să-l acuzăm pe Băsescu atunci când furăm şi ne prind procurorii. Aceste adevăruri nu au nicio legătură cu Barroso sau Uniunea Europeană. Este vorba doar despre funcţionarea statului de drept. Nu putem compara o democraţie cu o dictatură, chiar dacă efectele create nu ne convin sau nu sunt cele care ni se par nouă juste pentru simplul fapt că judecata este, într-un caz, al unor grupuri de oameni care lucrează împreună, iar în celălalt se află la cheremul unui singur personaj din vârful piramidei ierarhice. Democraţia nu este un sistem perfect, dar este, indubitabil, mai avantajos pentru individ decât dictatura.
A ignora aceste lucruri simple şi de bun-simţ atunci când eşti un lider de opinie este o crimă. Iar în secolul XXI, când informaţia nu mai poate fi îngropată în arhive secrete sau transformată în cenuşă şi aruncată la gropa de gunoi, este începutul sfârşitului. Poţi înşela foarte uşor un om o dată. Dar este imposibil să înşeli un grup mare de oameni la nesfârşit. Aceasta este o lemă, nu o teoremă. Nu trebuie demonstrată, este evidentă şi-şi produce efectul inevitabil, la fel ca taxele sau moartea.
Am citit o mare parte din rechizitoriul procesului lui Dan Voiculescu în cazul ICA (Institutul de Cercetări Alimentare). Sunt aproape 250 de pagini, din care oricine doreşte îşi poate face o idee destul de clară. Nu pot să dau verdicte, e treaba Justiţiei să se pronunţe. Un lucru este însă cert: Dan Voiculescu, împreună cu amicul său doctor Menci (Gheorghe Mencinicopschi), sunt suspecţi într-un caz de furt de toată frumuseţea. Iar Băsescu, în mod clar, nu le-a pus nici stiloul în mână şi pistolul la tâmplă ca să semneze actele, nici nu i-a obligat să-şi tragă foloase imense în urma matrapazlâcurilor semnalate de procurori.