Mulţi dintre cei cu care mă întålnesc – şi mai ales tinerii – sunt convinşi că au avut ghinion în viaţă şi că, iată, tocmai ei au nimerit într-o firmă în care lucrurile nu merg „aşa cum ar trebui“. Adică: pe multe posturi sunt angajaţi oameni banali din punct de vedere profesional sau chiar incompetenţi, nepotriviţi – la modul general – cu jobul; avansările se fac pe criterii subiective; un nou şef schimbă mai mulţi oameni buni ca să îi pună pe alţii aduşi de el, cu nimic mai grozavi decåt cei de dinainte; unii fac compromisuri de neimaginat ca să atragă atenţia şefilor şi să promoveze cåt mai sus şi mai repede; managerii confundă adesea cardurile personale cu cele ale firmei; colegi care muncesc mai puţin şi cărora nu le pasă de firmă au salarii mai mari; cei cu tupeu sunt trimişi la mai multe traininguri şi primesc cele mai mari birouri şi cele mai sexy secretare; unul îşi îngrijeşte cu mare atenţie maşina pe care o are de cinci ani, iar colegul lui primeşte una nouă după ce a buşit două numai în ultimele trei luni; se iau decizii inexplicabile, care, apoi, se schimbă de la o zi la alta. Şi lista poate continua aşa, pe multe pagini…

Cu greu reuşesc să-i conving pe „ghinionişti“ că aşa ceva e normal, adică astfel de lucruri se petrec zilnic în mai toate firmele, fie ele mici sau mari, multinaţionale sau antreprenoriale, romåneşti sau străine, şi că acelea în care nu se întåmplă sunt doar notabile excepţii. Să cauţi cu tot dinadinsul o firmă care să arate ca acelea din exemplele de la MBA e ceva aproape utopic şi poate fi o mare pierdere de vreme şi o sursă sigură de angoase şi de insomnii.

Unii sunt şocaţi cånd li se spune – sau cånd îşi dau singuri seama – că în firmă se cunoaşte bine această situaţie, însă mai-marii companiei îşi beau cafeaua la fel de liniştiţi ca înainte şi nu fac eforturi speciale ca să îndrepte lucrurile.

De fapt, dacă o companie şi-ar fixa ca obiectiv să ajungă perfectă din toate punctele de vedere, aproape sigur ar trebui să cheltuie mai multe resurse decåt ar putea cåştiga. Poate doar o PFA să-şi propună asta sau, hai să zicem, o firmă cu trei-patru angajaţi, însă nu una cu o sută sau cu o mie.

Nu perfecţiunea în sine e obiectivul firmei, ci profitul, cum o fi el în plan – pe termen scurt, mediu sau lung. Pentru multe companii, mai ales pentru cele foarte mari, poate fi mai periculos să forţezi lucrurile dacă ţi-ai atins deja obiectivele. Dacă firmele pot ajunge în acest fel acolo unde şi-au propus înseamnă că aşa merg lucrurile pe lumea asta. Totuşi, ce decepţie e să descoperi „normalitatea“ abia după cåteva schimbări de job…