Cum ne-au amintit evenimentele recente din Canalul Suez, marile căi maritime ale lumii, arterele prin care curge sângele vieții economiei globale – sunt definite de punctele de sufocare (chokepoints) și de apele deschise.

Unele dintre aceste chokepoints-uri sunt arhicunoscute: Canalul Panama, Strâmtoarea Gibraltar, Strâmtoarea Ormuz și Canalul Suez. Cunoscute sau nu, chokepoints-urile definesc calea maritimă a lumii. Iar păstrarea lor este un interes vital pentru orice națiune care depinde de comerțul maritim pentru bunăstarea sa.

Blocarea unuia dintre aceste „puncte de sufocare” este un risc permanent. Mereu există riscul ca o navă-container sau ajungă să obstrucționeze unul dintre punctele de sufocare.

Dar, subliniază publicația americană, adevăratul pericol este perspectiva închiderii intenționate a acestor puncte de sufocare de către forțe militare, fie în timpul războiului, fie în conflicte scurte. Aceste puncte de sufocare pot fi închise în momente de conflict din cauza minelor, rachetelor sau a blocajelor.

Și e mult mai ușor să procedezi așa, dacât să controlezi marea sau să refuzi accesul la respectivele mări. Chiar și perspectiva unor tensiuni sporite în locuri precum Strâmtoarea Ormuz poate duce la creșterea tarifelor asigurărilor maritime.

În cazul în care orice astfel de pasaj vital ar fi închis din cauza unui act deliberat de război, consecințele geopolitice și economice ar putea fi cataclismice.

În acest context, trebuie văzut interesul manifestat de China pentru Arctica. China și-a introdus politica privind Arctica, susținând că este un stat „aproape de zona arctică”.

Documentul continuă să solicite o participare mai mare a Chinei la „explorarea și exploatarea resurselor” din regiune și un rol mai mare pentru China în forurile regionale. Pur și simplu, China se consideră acum un participant activ și un actor important în afacerile arctice.

De asemenea, recunoaște că trebuie să dezvolte capacitățile de proiecție a puterii – forțe, infrastructură de bază – care să-i permită să își îndeplinească vocația arctică.

Logica din spatele acestei noi politici este dublă. Pe de o parte, există petrol, gaze naturale și alte resurse naturale care devin din ce în ce mai accesibile pe măsură ce gheața arctică se topește. China vede atât oportunități comerciale, cât și strategice în Arctica și se poziționează pentru a le expoata.

Pe de altă parte și la fel de important, Beijingul este interesat de Arctica deoarece oferă o rută mai puțin vulnerabilă către piața europeană. În prezent, majoritatea comerțului Chinei cu Orientul Mijlociu, Africa și Europa trebuie să treacă prin cel puțin două dintre punctele maritime ale lumii.

Traseul către Golful Persic implică tranzitarea Strâmtorii Malacca și a Strâmtorii Ormuz. Pentru a naviga de la Shanghai la Mediterană, o navă trebuie să treacă prin Strâmtoarea Malacca,Strîmtoarea Bab el-Mandeb și Canalul Suez.

La fiecare dintre aceste chokepoint-uri, tranzitul poate fi refuzat de statele ostile sau de actorii nestatali.
Conștient de vulnerabilitatea strategică a acestei situații, Beijingul a început să caute alternative. O abordare a fost de a investi în rute comerciale alternative terestre prin intermediul Belt and Road Initiative.

O alta a fost construirea de conducte și infrastructură de transport care să lege portul pakistanez Gwadar de vestul Chinei. Și Beijingul a curtat agresiv guvernul din Panama pentru a asigura accesul chinezilor la Canal. China a propus chiar construirea unui canal prin istmul Kra din Thailanda, cu scopul de a ocoli strâmtoarea Molucca.

În cele din urmă, Beijingul a dezvoltat „Șiragul de Perle” – o rețea de facilități militare și comerciale chineze care se extind de la continentul chinez până la Port Sudan. Menținându-și astfel comerțul maritim chinez care circulă în regiunea indo-Pacifică.

Cea mai ambițioasă abordare a fost să caute o cale spre Europa și mai departe care să evite toate punctele majore de sufocare de la Shanghai la Pireu. Acest traseu, care literalmente traversează vârful lumii, este Ruta Transpolar sau Trans-Arctic.

Spre deosebire de Ruta Mării Nordului, un alt pasaj arctic alternativ care se întinde de-a lungul coastei arctice a Rusiei și în apele rusești, Ruta Transpolar este aproape în întregime în apele internaționale. Acesta trece de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, traversând centrul Oceanului Arctic, aproape de Polul Nord.

Trecând direct peste Arctica, Ruta Transpolară ar putea economisi încă două zile. Dar oferă și ceva la fel de important: avantajul strategic de a nu trece prin niciunul dintre punctele principalele chokepoint-uri ale lumii.