După cum subliniază Jerusalem Post, argumentele invocate de Putin pentru invadarea țării vecine pot fi clasificate în trei grupe principale: argumentul Donbas, argumentul juridic și argumentul „denazificării”.
Pe 24 februarie, președintele rus Vladimir Putin a anunțat că lansează o „operațiune militară specială” în Ucraina, după, anterior, și-a consolidat forțele la graniță.
Kremlinul a negat categoric că intenționează să invadeze Ucraina, dar a făcut-o chiar în ziua în serviciile americane de informații au anticipat că o va face.
Inițial, mulți nu au crezut că Rusia va invada Ucraina și au interpretat acumularea de forțe de la graniță doar ca o flexare a mușhilor a Rusiei. Părea că Putin nu are decât de pierdut și nimic de câștigat dintr-o invazie costisitoare din punct de vedere financiar și uman.
Ce avea de câștigat Putin lansând o ofensivă majoră
O privire mai atentă asupra a două discursuri rostite de Putin, pe 21 și 24 februarie, oferă o imagine oarecum coerentă a motivelor și obiectivelor sale. Primul discurs a culminat cu recunoașterea, de către președintele rus, a două regiuni separatiste din Ucraina, Donețk și Lugansk, ca republici independente. Al doilea discurs a fost cel despre lansarea „operațiunii speciale”.
Din punctul de vedere al Occidentului, afirmațiile lui Putin sunt, în cel mai bun caz, exagerate, dacă nu complet false. Cu toate acestea, o atenție mai mare asupra ”motivelor” oferă o perspectivă asupra viziunii sale asupra lumii și poate explica de ce este dispus să meargă până la capăt pentru a pune Ucraina în genunchi.
Argumentele sale pot fi clasificate în trei grupe principale, care se bazează unul pe celălalt: argumentul Donbas, argumentul juridic și argumentul „denazificare”.
Argumentul Donbas
Pretextul central pentru invazia Ucrainei este bătălia în desfășurare în regiunea Donbas, din sud-estul țării. După momentul Crimeea, din 2014, a apărut așa numita „Primăvară Rusă”, în care grupările anti-Maidan și pro-ruse din regiunile Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei (cunoscute sub numele de Donbas) au lansat o insurgență separatistă, pe care Ucraina a contracarat-o cu „Operațiunea Antiteroristă.”
Ca și în cazul preluării peninsulei Crimeea, referendumuri disputate au fost organizate în regiunile Donețk și Lugansk. Ambele au fost anunțate ca având rezultate pro-separare. Încercările de încheiere a conflictului au început cu Protocoalele de la Minsk din septembrie 2014, care s-au prăbușit rapid, urmate de acordurile Minsk II, care au intrat în vigoare la 15 februarie 2015. Nu au fost implementate pe deplin și au fost încălcate în mod constant.
În cele două discursuri ale sale, Putin și-a prezentat viziunea asupra acțiunilor Rusiei în Crimeea și a războiului din Donbas.
Crimeea, Donețk și Lugansk au făcut „ în mod liber” alegerea de a face parte din Rusia, a susținut el, iar Ucraina a încercat să le submineze alegerea, activând celule „teroriste” cu sprijinul comunității internaționale.
Locuitorii din Donbas suferă din cauza crimelor comise fără discernământ, a spus Putin, singurul lor păcat fiind acela că s-au opus „loviturii” din 2014. Prin urmare, Putin a recunoscut independența celor două regiuni la finalul discursului din 21 februarie. Parlamentul rus a ratificat decizia o zi mai târziu.
Pentru Putin, Donbas este dovada că Rusia este „sub atacul” Occidentului și servește drept justificare imediată pentru a se apăra, prin lansarea operațiunii de-acum.
Argumentul juridic
Argumentul juridic al lui Putin se bazează pe Capitolul VII, Art. 51 al Cartei ONU, care prevede: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoaparare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Naţiunilor Unite, pînă cînd Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Putin a făcut referire, de asemenea, la principiul securității egale și indivizibile, așa cum este stipulat în Carta OSCE pentru Securitate Europeană din 1999, adoptată la Istanbul.
Principiul este simplu: un stat nu-și poate consolida propria securitate în detrimentul securității altor state. În ochii lui Putin, exact asta face Ucraina.
Cu toate acestea, pentru Putin, amenințarea percepută nu se limitează doar la sud-estul Ucrainei, ci este, în esență, o amenințare a Occidentului asupra Rusiei.
Deși nu a menționat niciun incident ca fiind ”atac” asupra Rusiei, el a descris ceea ce a perceput ca o amenințare în creștere, care a început în urmă cu 30 de ani, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și care a depășit o linie roșie. Acumularea acestor acțiuni, de către Occident, a justificat un atac preventiv.
Dacă Occidentul, implicit NATO, ar adăuga Ucraina în sfera sa de influență, rachetele ar putea fi poziționate lângă granița cu Rusia și ar putea ajunge la Moscova în cel mai scurt timp – în unele cazuri în câteva minute. Este ca și cum s-ar ține un cuțit la gâtul Rusiei, a afirmat Vladimir Putin.
„Operațiunea militară specială” este, așadar, un act preventiv de autoapărare și își va fi îndeplinit scopul dacă vor fi atinse următoarele trei obiective:
- Prevenirea extinderii NATO în continuare
- Primirea de garanții că NATO se va abține de la desfășurarea sistemelor de arme de asalt la granițele Rusiei
- Reducerea capacității militare și a infrastructurii NATO în Europa respectând arhitectura strategică din 1997, când a fost semnat Actul de înființare NATO-Rusia.
Argumentul „denazificării”
Una dintre cele mai ciudate afirmații ale lui Putin, pe care a menționat-o în mod repetat ca fiind un obiectiv direct al invaziei, este că astfel face un serviciu lumii prin „denazificarea” Ucrainei.
Rusia este țara care și-a invadat vecinul, comițând atacuri împotriva civililor. Dacă este ceva ce amintește de acțiunile Germaniei naziste, atunci acestea sunt tocmai acțiunile Rusiei.
Atunci ce vrea să spună Putin când acuză Ucraina de ”nazism”?
Putin prezintă o versiune a istoriei Rusiei care se întoarce la începuturile Rusiei sovietice. El vede Ucraina ca fiind o parte „inelienabilă” a „istoriei, culturii și spațiului spiritual” al Rusiei.
Din„timpuri imemoriale”, a susținut Putin, ucrainenii s-au definit ca fiind parte a națiunii ruse sau parte a aceluiași corp religios – creștinismul ortodox. Ucraina modernă este doar o invenție „de prisos”.
Potrivit lui Putin, la începutul URSS au apărut două abordări contradictorii ale suveranității sovietice. Abordarea stalinistă a fost că republicilor URSS ar trebui să li se acorde puteri extinse doar dacă se integrează într-un singur mare stat, în timp ce abordarea leninistă prevedea că URSS ar trebui să fie o confederație, iar republicile ar trebui să fie oarecum independente. Lenin a câștigat, iar rezultatele, atât din cauza abordării inițiale defectuoase, cât și din cauza politicii eșuate, au dovedit că a fost o mare greșeală, deoarece a dus la apariția naționalismului.
Naționalismul a însemnat că Ucraina a început creadă că are dreptul de a se separa de Rusia. Dar pentru Putin, naționalismul ucrainean este ilegitim și este doar o nouă versiune a nazismului.
Pentru Putin, sistemul guvernamental ucrainean este creat să-i favorizeze pe oligarhi și este complet corupt. Potrivit lui Putin, 15% din forța de muncă a țării s-a mutat în străinătate, utilitățile sunt extrem de scumpe, iar companiile de stat au fost puse la pământ.
Acest regim naționalist, neo-nazist, eșuat ar urma să fie preluat de Rusia, iar soldații ucraineni și-ar servi țara depunând armele și primindu-le pe cele Rusiei.
