Statul român nu este capabil să îşi administreze propriii bani, dar pare să fi devenit cel mai bun agent de vânzări pentru unele firme private. Iertările de datorii sau privatizările pe bani puţini pălesc în faţa celui mai mare tun din ultimii ani: pensiile private obligatorii. Trecem cu vederea contradicţia în termeni, între privat şi obligatoriu, şi ne concentrăm asupra celor trei aspecte definitorii ale afacerii: ce câştigă fondurile de pensii private, ce pierde statul şi ce riscă să piardă contribuabilul.

Până la începutul lunii august 2007, toate fondurile de pensii private facultative strânseseră 4.239 participanţi şi administrau active nete de peste o sută de mii de euro. Adică 0,0008% din totalul populaţiei active ocupate şi zero barat din bugetul fondului public de pensii. După implementarea sistemului de pensii private obligatorii, fondurile care le vor administra (deja s-au înregistrat 15) vor primi plocon, din primul an, circa 2 milioane de participanţi (cam 40% din populaţia activă ocupată). Cifra va creşte în timp pentru a cuprinde întreaga populaţie activă ocupată. Contribuţiile anuale vor fi cuprinse între jumătate de miliard de euro, la început, şi peste un miliard de euro în următorii ani, adică de la 10% până spre 50% din bugetul fondului public de pensii. Practic, statul le ajută să facă un profit extraordinar, la care nu ar fi visat prin forţe proprii. Pierde în schimb, prin transfer, o parte însemnată a contribuţiilor la bugetul de pensii de stat: azi, aici contribuim fiecare cu 9,5% din salariu. Din 2008, la stat mai rămân doar 7,5%, iar apoi, gradual, până la 4,5%! Cu toate acestea, statul promite că pensiile nu vor scădea (dimpotrivă). Deficitul, care se transferă în bugetul general consolidat, va fi între 1% din PIB, în 2008, şi peste 2% din PIB anual, pe termen mediu (estimări independente ale mai multor experţi ai Grupului de Economie Aplicată).

Pe lângă aceste costuri, apare o problemă şi mai mare: riscul să nu primim banii promişi. O analiză (publicată în jurnalul „Manchester School“ şi dezvoltată într-un material al Fundaţiei Friedrich Ebert) a randamentelor fondurilor private de pensii facultative listate la bursa londoneză relevă că riscul de a te alege, după contribuţii îndelungate, cu mai puţin decât valoarea nominală a contribuţiei este de 10%. Şi acolo vorbim de un mediu competitiv, cu legi mai stricte şi aplicate mai bine. Problema este că fondurile private garantează doar valoarea nominală a contribuţiei, minus comisioanele de administrare. Adică, s-ar putea să nu vă alegeţi decât cu suma investită, nici aceea întreagă, fără dobânzi şi fără protecţie măcar împotriva inflaţiei.

Ce se poate face? Există o soluţie simplă: fondurile private să garanteze cel puţin contribuţiile primite, plus rata anuală a inflaţiei; normal ar fi să garanteze un randament egal cu dobânda medie bancară, pentru că, dacă oamenii ar putea alege, prima opţiune ar fi să depună banii la bancă. Soluţia nu rezolvă problema deficitului bugetar, dar oferă o garanţie minimală că afacerea nu va lăsa păgubaşi mulţi oameni obişnuiţi.