inseamna ca pentru fiecare 100 de euro atrasi de la depunatori, bancile trebuie sa imobilizeze 30 de euro in contul de rezerve; pentru acesti bani, bancile primesc de la BNR o dobanda simbolica (0,75% pe an pentru dolari, 1% pe an pentru euro), mult mai mica decat dobanda pe care bancile ar fi putut sa o primeasca valorificand banii pe piata. Altfel spus, inca 5% din banii atrasi sunt slab productivi pentru banci. Asta inseamna ca, prin cresterea rezervelor, bancile pierd sume de 0,125% pana la 0,15% din totalul resurselor atrase de la deponenti.Evident, aceste pierderi nu sunt recuperate prin micsorarea costurilor (recunoscute a fi mari de catre bancheri), ci printr-o noua scumpire a creditelor in valuta, si asa foarte piperate. Interesant este ca, desi pierderea de venituri este de 0,15%, cresterile de dobanda anuntate de banci sunt de 0,25 – 0,5%. Iata ca bancherii si-au insusit reflexul in acelasi mod in care au facut-o cu un deceniu in urma directorii intreprinderilor de stat: cand benzina, electricitatea sau materiile prime le mareau costurile cu un leu, produsele lor se scumpeau cu doi lei. De ce isi permit bancile sa procedeze astfel? Unu: pentru ca majorand in corpore (mai devreme sau mai tarziu) dobanzile, bancile nu se concureaza. Doi: pentru ca cererea de credite este mare. Trei: creditul in valuta va ramane mai ieftin decat cel in lei (cu dobanzi aberante). Patru: pentru ca formularile din contractele de credit le permit bancilor sa mareasca oricand si oricat dobanzile.